ŞTIRI ŞI EVENIMENTE

Arhiva : 2012 || 2013 || 2014 || 2015 || 2016 || 2017 || 2018 || 2019 || 2020 || 2021 || 2022 || 2023



» RăscumpăraÈ›i vremea - Cuvânt la 1 Septembrie, ÃŽnceputul anului bisericesc

An de an, la 1 septembrie, Biserica Ortodoxă sărbătoreÅŸte începutul anului bisericesc. Evenimentul are o semnificaÅ£ie specială faţă de celelalte sărbători din calendarul creÅŸtin. DeÅŸi ansamblul anului bisericesc reprezintă istoria mântuirii noastre, derularea lui nu începe cu NaÅŸterea Domnului ÅŸi nu se încheie cu moartea Lui. Aceasta pentru pentru că legătura lui Hristos cu lumea creată nu se limitează numai la viaÅ£a Sa pământească evocată de Noul Testament, ci întreg Vechiul Testament este marcat de prezenÅ£a Lui, iar planul de mântuire a lumii este conceput din eternitate.

        Venirea lui Hristos în lume a fost prevestită încă din paradis, prorocii precizând timpul când se va întrupa, locul unde sa va naÅŸte, pătimirea ÅŸi moartea Lui, iar toate acestea au fost făcute pentru ca atunci când va veni în trup să fie cunoscut de lume.

         În creÅŸtinism e existat din totdeauna o delimitare clară între timpul răscumpărat de Hristos ÅŸi timpul profan. În raport cu Dumnezeu, timpul îÅŸi modifică natura deschizându-se veÅŸniciei ÅŸi făcând posibilă experierea duhovnicească a eternităţii într-o singură clipă, iar acest lucru este posibil datorită faptului că timpul îÅŸi găseÅŸte împlinirea în veÅŸnicie, ca timp teologic. Hristos este axa timpului. Dacă înainte de Întrupare timpul era orientat spre Hristos ca aÅŸteptare mesianică, după Întrupare, Hristos devine conÅ£inutul adevărat al timpului ÅŸi este în acelaÅŸi timp orientat spre finalitatea împlinirii sale. Astfel că, prin Întrupare, Hristos nu desfiinÅ£ează timpul istoric, ci îl împlineÅŸte ÅŸi îl răscumpără, imprimându-i o altă cronologie a evenimentelor reprezentative pentru activitatea Sa mesianică (NaÅŸtere, Înviere, Cincizecime). Devine astfel  posibilă coabitarea unor persoane care au trăit în timpuri diferite, dar ÅŸi pregustarea veÅŸniciei încă din timpul prezent.

         Anul bisericesc reprezintă aÅŸadar o istorie a lucrării săvârÅŸite de Dumnezeu în omenire ÅŸi cu omenirea.

De ce anul bisericesc începe în septembrie

         Care sunt motivele pentru care SfinÅ£ii PărinÅ£i au ales luna septembrie ca început al anului bisericesc ÅŸi nu luna ianuarie, pentru a coincide cu începutul anului convenÅ£ional, economic, sau luna martie, care marca începutul anului la evrei sau la romani? Argumente în acest sens găsim în câteva evenimente relatate în Vechiul Testament.

         Potrivit Pentateuhului, în această lună Dumnezeu a început crearea lumii ÅŸi tot în această lună s-a sfârÅŸit actul creaÅ£iei „odihnindu-se de toate lucrurile Sale”[1] Tot în luna a ÅŸaptea a încetat potopul lui Noe, lumea fiind „re-creată” de Dumnezeu.[2] În luna a ÅŸaptea, Moise a coborât din Muntele Sinai cu tablele legii, având faÅ£a luminată după întâlnirea lui cu Dumnezeu.[3] În această lună s-a început construcÅ£ia cortului mărturiei, după porunca Domnului[4], ÅŸi tot acum intră arhiereul, o dată pe an, în Sfânta Sfintelor, la zilele curăţirii, care aveau loc între 15 ÅŸi 22 ale lunii a ÅŸaptea.[5] AÅŸa se explică faptul că pronia divină, la plinirea vremii, l-a desemnat prin sorÅ£i pe arhiereul Zaharia să săvârÅŸească slujba de curăţire pentru popor, intrând în Sfânta Sfintelor, unde arhanghelul Gavriil i-a adus vestea zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul. După terminarea sărbătorii, Zaharia s-a întors acasă, deci după 22 ale lunii a ÅŸaptea (septembrie), iar SfinÅ£ii PărinÅ£i au fixat, mai târziu, în calendarul creÅŸtin, zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul, la 23 septembrie. Tot în această lună a fost sfinÅ£it templul lui Solomon. Din această lună începeau să se numere anii pentru jubileu. În luna septembrie membrii poporului evreu aveau obligaÅ£ia să meargă o dată pe an la Ierusalim, pentru închinare. AÅŸa se explică faptul că la vârsta de 12 ani Iisus se afla la templu în mijlocul învăţăceilor „învăţaÅ£i”, „ascultându-i ÅŸi întrebându-i”.[6]

Începutul ÅŸi sfârÅŸitul anului bisericesc, sub ocrotirea Maicii Domnului

         FăgăduinÅ£a Mântuitorului făcută Apostolilor: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârÅŸitul veacurilor”[7] a fost împlinită liturgic de către Biserică, prin modul în care a întocmit anul bisericesc.

         Începutul ÅŸi sfârÅŸitul anului bisericesc stau sub ocrotirea Maicii Domnului, pentru că sub binecuvântarea maternităţii sale primim puterea de a ne pregăti pentru înÅ£elegerea timpului ca antecameră a veÅŸniciei. Sărbătoarea închinată Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul accentuează înÅ£elesul acestor semnificaÅ£ii, mărturisind faptul că asumarea metanoiei, ca schimbare substanÅ£ială a modului de a gândi este condiÅ£ia accederii în Împărăţia Cerurilor.

         AÅŸezarea sărbătorii Sfintei Cruci în luna septembrie ne indică faptul că efortul nostru spiritual în anul care a început, trebuie să conÅ£ină implicit roadele crucii ÅŸi că sensul înaintării spre Dumnezeu este asumarea crucii personale.

         Astfel, după cum se poate observa din aceste câteva exemple, în luna septembrie totul se pune în miÅŸcare. Chiar ÅŸi principalele activităţi ale societăţii moderne reîncep din luna septembrie (anul ÅŸcolar, serviciile de după concediile din vară etc). Toată lumea re-creată, odihnită, îÅŸi începe activitatea pentru încă un an. Binecuvântarea începutului de an ÅŸcolar de către Biserică este confirmarea unităţii spirituale dintre cele două instituÅ£ii, care cultivă în sufletele auditoriului, ca ÅŸi Semănătorul din parabolă, cuvântul lui Dumnezeu care germinează, născând împărăţia lui Dumnezeu înăuntrul omului. Proiectele adresate tinerilor È™i derulate de Biserică pe plan naÅ£ional („Alege Åžcoala!” ÅŸi „Hristos împărtăşit copiilor”) sau pe plan eparhial („LăsaÅ£i copiii să vină la Mine ÅŸi nu-i opriÅ£i”) au scopul întăririi legăturii tinerilor cu parohia ÅŸi al integrării lor în comunitatea ecleziastică, ce are ca fundament iubirea aproapelui ÅŸi solidaritatea.

Dumnezeu, creatorul ignorat

         Faptul că începutul anului bisericesc concordă cu începutul ÅŸi sfârÅŸitul creaÅ£iei, ne determină să medităm asupra universului creat de Dumnezeu.

         În ziua de astăzi, după două mii de ani de creÅŸtinism, nu se mai vorbeÅŸte nimic de începutul lumii de către Dumnezeu, prin Dumnezeu ÅŸi cu Dumnezeu. Foarte puÅ£ini oameni îÈ™i mai încep activitatea cu acel „Doamne ajută!” pe care l-au lăsat înaintaÅŸii. Mai mult decât atât, frapează faptul că, în societăţile secularizate, se vorbeÈ™te deja de o epocă nouă, „epoca post-creÅŸtină”, ca ÅŸi cum era creÅŸtină a Bisericii, a SfinÅ£ilor PărinÅ£i a devenit ceva caduc ÅŸi anacronic. Omenirea nu se mai raportează la modernism, postmodernism, neoliberalism, mondializare sau globalizare, ci a trecut deja în epoca post-creÅŸtină! Pare că s-a uitat deja că Dumnezeu este creatorul cerului ÅŸi al pământului.

         BineînÅ£eles că până a se ajunge aici, toate acestea au avut niÅŸte premise. La începutul secolului al XX-lea se vorbea despre „moartea lui Dumnezeu” (filosofii nihiliÅŸti). Dar s-a dovedit că a murit cu-adevărat omul, nu Dumnezeu! Omul, în căutarea fericirii epicuriene, a provocat genocide, masacre, războaie cumplite de-a lungul istoriei, iar fresca contemporaneităţii arată din ce în ce mai monstruos. În ultimul timp, totalitarismul tehnologic galopant, încă necunoscut acum câteva decenii, nu mai poate fi stăpânit, ameninÅ£ând cu dispariÅ£ia umanitatea ÅŸi toată lumea văzută.

Restaurarea omului și transfigurarea universului

        În toată această incertitudine ÅŸi instabilitate, tuturor creÅŸtinilor, dar cu precădere ortodocÅŸilor, le revine sarcina „să devină ceea ce sunt”, să apere sensul divin al creaÅ£iei, adică să fie apărătorii dimensiunii spirituale a omului, pentru ca acesta să nu-ÅŸi piardă orientarea în istorie ÅŸi asemănarea cu Dumnezeu.

         Prin însuÅŸirea sa apostolică, misionară, Biserica este datoare să aducă în atenÈ›ia forurilor abilitate în apărarea drepturilor omului, că unul dintre drepturile fundamentale ale persoanei umane este acela de a avea acces la cunoaÅŸterea lui Dumnezeu ÅŸi că omul este aÈ™ezat de Dumnezeu în mijlocul creaÅ£iei, pentru a o transfigura, nu pentru a o desfigura.

         Restaurarea omului nu trebuie separată de transfigurarea universului creat de Dumnezeu. Mântuirea dăruită microcosmosului (omului) se răspândeÅŸte ÅŸi asupra macrocosmosului (universului). Sfântul Maxim Mărturisitorul indică această realitate prin noÅ£iunea de „spaÅ£iu mistic”, în care universul (creaÅ£ia căzută) este trecut prin moarte pentru a accede împreună cu omul la viaÅ£a în Dumnezeu. AcelaÅŸi lucru îl găsim ÅŸi la Sfântul Grigorie Palama, atunci când explică că universul nostru va intra împreună cu noi întru slava cerească.

         Toate acestea au fost experimentate de isihaÅŸtii, asceÅ£ii, creÅŸtinii îmbunătăţiÅ£i prin care lumea a devenit „rugul aprins” al luminii taborice, schimbând-o, transfigurând-o din interior. Reconcilierea paradisiacă dintre om ÅŸi creaÅ£ie, despre care vorbeÅŸte aghiografia, constituie experienÅ£a mistică care duce de la creaÅ£ie la re-creaÅ£ie ÅŸi care dăruieÅŸte omului – singura fiinţă din univers cu conÅŸtiinţă de sine – funcÅ£ia sacerdotală în sânul cosmosului reîntors către Creatorul său.

         Din păcate, secolul nostru opacizează experienÅ£a pascală de îndumnezeire a omului ÅŸi de transfigurare a cosmosului, opunând istoriei sfinte un fel de contraistorie ieÅŸită, se ÅŸtie, din epoca luminilor, în care logica „re-creaÅ£ie/înviere” a fost înlocuită cu pseudo-logica „creaÅ£ie/aneantizare”.

         Într-adevăr, nu se pot înÅ£elege Auschwitz-ul, Gulagul, deportările, HiroÅŸima, atacurile teroriste, dacă nu le punem în legătură cu fenomenele generate de mulÅ£imea revoluÅ£iilor gândirii occidentale, cum ar fi: „Dumnezeul orologiu” al lui Voltaire, „divinizarea raÅ£iunii umane”, a lui Hegel sau „naÅŸterea supraomului” prognosticat de Nietzsche etc. Din păcate, interpretarea acestor doctrine filosofice a generat două principale consecinÅ£e: eradicarea umanităţii, prin anihilarea mediului înconjurător, ÅŸi dispariÅ£ia mântuirii personale, care antrenează posibila „dispariÅ£ie” a naturii divine din om. Parcă am vrea, inconÅŸtienÅ£i, să ÅŸtergem efectele Răscumpărării! Acestor idei ucigătoare creÅŸtinii trebuie să le facă faţă prin nevoia de a mărturisi în lume mesajul lui Hristos ÅŸi al SfinÅ£ilor PărinÅ£i.

         După cum arată planeta astăzi, aceasta este ameninÅ£ată cu dispariÅ£ia, dacă va continua să se facă în felul acesta „ÅŸtiinţă fără conÅŸtiinţă”. Omul, în loc să înfrumuseÅ£eze lumea care i s-a dat spre stăpânire, o condamnă la otrăvire ÅŸi urâÅ£ire, o mutilează. Grija ecologiÅŸtilor, oricât de pronunÅ£ată ni s-ar părea, nu-i nici pe departe a fi suficientă în iureÅŸul galopant al industrializării È™i al cibernetizării distrugătoare. Pentru că, mare atenÅ£ie!, problema ecologică astăzi este ridicată de multe ori nu din grijă faţă de creaÅ£ie, ci din egoism, ca să nu se pericliteze existenÅ£a omului pe pământ, prin vicierea creaÅ£iei. Este un mod utilitarist de a concepe ecologia, fără temeiuri teologice.

         Pentru ca omul să se regăsească într-o lume armonioasă legată de sufletul său, trebuie să reînveÅ£e a se depăşi pe sine ÅŸi a reveni la ceea ce au experimentat PărinÅ£ii Bisericii. Enciclopedia practică ieÅŸită din mistica Ortodoxă poate fi o alternativă în dorinÅ£a omului de a prezerva cosmosul pe care Dumnezeu i l-a dăruit să-l administreze.

În mâinile omului creÅŸtin stă echilibrul lumii

         Angoasa secolelor trecute obsedează lumea contemporană. Aproape zilnic mass-media ne informează despre tot felul de catastrofe umane ÅŸi naturale. Biserica Ortodoxă nu a fost scutită, de-a lungul veacurilor, de plata tributului său în această teodicee a răului, toată istoria ei fiind un timp al martiriului.

Ortodoxia trebuie să mărturisească ce este iertarea ÅŸi iubirea în Hristos. Arătând lumii forÅ£a iertării, va demonstra că Hristos nu-i absent din iadul lumii, din această vale a plângerii. Ortodoxia este cheia în lupta creÅŸtinilor pentru restaurarea chipului lui Dumnezeu în omul pervertit de păcatele lumii de astăzi. Ortodoxia nu se împiedică nici de filosofiile scolastico-gnostice ale naturii, nici de studiul fundamentalist al Scripturii. Ea are rolul moral de a aplica propria sa judecată faţă de salvarea lumii, în perspectiva transfigurării ei.

         A promova asceza faţă de mediul înconjurător, iertarea faţă de istorie ÅŸi discernământul în ÅŸtiinţă, este singura cale autentică ÅŸi folositoare în lupta pentru apărarea lumii create. În mâinile omului creÅŸtin stă echilibrul lumii, al protecÅ£iei ÅŸi al menÅ£inerii ei în perspectiva înnoirii.

Fie ca Anul nou bisericesc, care începe la 1 septembrie, să fie pentru fiecare credincios un An al milei Domnului sau un an al împlinirilor în plan material È™i spiritual. Amin.