Am ascultat astăzi una dintre cele mai frumoase È™i mai cunoscute parabole ale lui Hristos, Parabola Fiului Risipitor. Aceasta este cu siguranță una dintre cele mai emoÈ›ionante, poate pentru că fiecare dintre noi ne recunoaÈ™tem în personajele ei.
Ceea ce nu realizăm întotdeauna este punctul central al acestei parabole. El este reprezentat de schimbarea spirituală a tânărului care părăseÈ™te casa părintească, îÈ™i iroseÈ™te averea într-o viață nestatornică È™i, înfrânt de foame, ajunge să invidieze până È™i pe porcii care mâncau roÈ™cove, după care, decide să se întoarcă la tatăl său.
Desigur, cuvintele fiului risipitor: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu ÅŸi-i voi spune: Tată, am greÅŸit la cer ÅŸi înaintea ta” (Luca 15,18), merită o analiză mai atentă, fiind expresia emoÈ›ionantă a pocăinÈ›ei sale.
Salvarea sufletului începe prin asigurarea nevoilor primare
Întoarcerea fiului spre trecutul său este rezultatul înfometării. Când cade pradă foamei el ia decizia de a reveni în casa tatălui său cu scopul de a-È™i asigura subzistenÈ›a, de a supravieÈ›ui. Acesta este, de altfel, comportamentul obiÈ™nuit al tuturor oamenilor. Salvarea sufletului începe prin asigurarea nevoilor sale primare. Nici chiar Iisus nu a ignorat acest aspect. De exemplu, după ce a înviat-o pe fiica lui Iair, El a poruncit să i se dea să mănânce (Luca 8, 41), iar atunci când a văzut mulÈ›imile adunate să Îl asculte, I s-a făcut milă È™i le-a spus apostolilor: „…daÈ›i-le voi să mănânce!” (Matei 14, 16). Hrana este însăși viaÈ›a pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu È™i pe care nu încetează să ne-o asigure, El, Cel care, aÈ™a cum spune psalmistul, pe săraci îi va sătura cu pâine (Ps 131, 15).
Dar hrana nu este doar alimentul material care susÈ›ine viaÈ›a noastră trupească. Evreii au mâncat mană în deÈ™ert, spune Iisus, È™i totuÈ™i sunt morÈ›i (Ioan 6, 49). Această mană nu a făcut decât să prefigureze adevărata hrană, Cuvântul lui Dumnezeu, „ca să-Å£i arate că nu numai cu pâine trăieÅŸte omul, ci că omul trăieÅŸte ÅŸi cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului.” (Deuteronomul 8, 3). Când fiul risipitor exclamă: „Voi muri de foame!”, nu pierde din vedere nici hrana materială, dar nici pe cea spirituală.
Dar, mai mult decât de pâine, fiului pierdut îi era foame de iubire, de iubirea dătătoare de viață, pe care o găsea lângă tatăl său, iubirea pe care i-a dedicat-o tatăl său. Dacă era în pericol să moară de inaniÈ›ie, la fel de mare era pericolul de a muri de singurătate È™i de lipsa iubirii. Tatăl, prin simpla sa prezență, este sursă de viață È™i în acelaÈ™i timp sursă de iubire. Fiul risipitor este incapabil să se salveze pe el însuÈ™i. Pentru el ruptura de tatăl – abia acum înÈ›elege – înseamnă moarte trupească cu siguranță, dar, mai presus de aceasta, aneantizare a sufletului È™i spiritului.
Fiul risipitor se regăseÈ™te pe sine. Se regăseÈ™te în suferinÈ›a foamei, motivul principal al revenirii sale, dar aceasta este profundă È™i integratoare. Din toata inima sa, fiul ia decizia de a se întoarce la tatăl, recunoaÈ™te amploarea greÈ™elii È™i îÈ™i o mărturiseÈ™te cu smerenie. Iar tatăl îl iartă fără nicio reÈ›inere. Plin de fericire, tatăl îi redă fiului regăsit toate prerogativele vieÈ›ii È™i iubirii.
Astfel trebuie să înÈ›elegem mesajul suferinÈ›elor noastre. Dincolo de a se adăuga amărăciunilor È™i disperării din viaÈ›a noastră, aÈ™a cum se întâmplă uneori, dincolo de a ne oferi un motiv pentru a-i puta reproÈ™a ceva lui Dumnezeu, suferinÈ›ele ne sunt date pentru a ne smulge din non-sensul obiÈ™nuit al vieÈ›ii noastre, pentru a ne deschide ochii asupra absurdității mortale a unei existenÈ›e separate de Dumnezeu, rupte de iubirea È™i de singura viață adevărată. Ele ne sunt date pentru că în afara lui Dumnezeu nu există decât eÈ™ec È™i moarte.
Pocăința, un strigăt de iubire
Ca È™i tatăl fiului risipitor, Dumnezeu se află în aÈ™teptarea pocăinÈ›ei noastre. Nu a unei umilinÈ›e servile, ci a unui strigăt de iubire izvorât din toată inima noastră zdrobită, strigătul de iubire al unui om care se regăseÈ™te în postura de copil al lui Dumnezeu, care se vede în sfârÈ™it liber sau care, mai curând, cere să fie eliberat de el însuÈ™i, de propria sa încăpățânare. Ne irosim viaÈ›a în inutilitate È™i împrăștiere È™i Îl credem pe Dumnezeu absent, retras în cerul Său îndepărtat. Îndrăznim uneori să gândim că El este indiferent la soarta noastră, dar Dumnezeu este mereu prezent È™i este mereu aproape de noi. El, Cel care hrăneÈ™te păsările cerului, dăruieÈ™te tot ce este mai bun fiilor Săi, cu toată milostivirea Sa. Dumnezeu se preocupă mereu de fiecare dintre noi, în mod nevăzut, inefabil, fiindu-ne mereu aproape. PrezenÈ›a Sa este sensibilă È™i evidentă pentru cei care o caută din toată inima.
În aÈ™teptarea revenirii noastre, Dumnezeu precede deja pocăinÈ›a noastră. Nu acceptă să ne vadă renunÈ›ând la noi înÈ™ine. Hristos bate la uÈ™a inimii noastre pentru a ne chema la El, pentru a ne smulge morÈ›ii È™i a ne reda viață în El însuÈ™i.
Am văzut că tatăl fiului risipitor, din iubire, îi redă fiului său toate prerogativele dinainte de plecare. Îi redă haina inocenÈ›ei regăsite, căci iertarea tatălui È™terge păcatul fiului. Îi dăruieÈ™te un inel, pecetea dragostei lui, semnul iubirii pe care fiul a ignorat-o, dar care acum îi este redată intactă. Îi dăruieÈ™te sandalele, care îl eliberează pentru veÈ™nicie de apăsarea morÈ›ii. Îi dăruieÈ™te viață, aÈ™a cum ne va dărui È™i nouă, celor care participăm la viaÈ›a divină. Îi redă locul de fiu, aÈ™a cum vrea să ne facă pe toÈ›i fii ai Săi. Și noi avem È™ansa de a auzi cuvântul iertării, al vieÈ›ii È™i al mântuirii: „acest fiu al meu mort era ÅŸi a înviat, pierdut era ÅŸi s-a aflat” (Luca 15, 24), cu condiÈ›ia de a ne demasca propria noastră falsitate, începând cu idolatrizarea propriului eu, cu condiÈ›ia ca, recuperându-ne inima, să o oferim în întregime iubirii arzătoare a Tatălui, avem È™i noi.
Patru taine care explică această istorisire
Descoperim concentrată în această Parabolă a Fiului Risipitor toată spiritualitatea ortodoxă descrisă într-un fel foarte expresiv, spiritualitate care se bazează în mod esenÈ›ial pe penitență, metanoia, renunÈ›are la sine È™i adoptarea unei noi grile de valori, cea a lui Hristos, presupunând o veritabilă reclădire a personalității noastre după personalitatea lui Iisus.
Gândindu-mă la fiul risipitor, îmi amintesc cuvintele lui Iisus pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Prin aceste cuvinte atât de omeneÈ™ti Iisus îÈ™i arată apartenenÈ›a la condiÈ›ia umană, îl apără pe om, iar prin pogorârea Sa în lume, prin chenoză È™i cruce, El îl face pe om capabil să răspundă afirmativ la chemarea Sa mântuitoare. Acest răspuns este vocaÈ›ia fiecărui om de a deveni un ales al lui Dumnezeu. Dar acest „Da”, pe care fiul risipitor, ca orice om, este capabil să-l pronunÈ›e È™i a cărui vocaÈ›ie o are, rămâne pentru noi o mare taină.
În fapt, parabola relatată în Evanghelia de astăzi este bazată pe patru taine care explică această istorisire a fiului risipitor.
Prima taină este plecarea fiului din casa părintească (prima părăsire a casei tatălui este cea din Rai, când Adam nu a mai ascultat de cuvântul Domnului). Este dorinÈ›a de a cunoaÈ™te È™i de a se cunoaÈ™te, de a-È™i căuta identitatea rupându-se de vieÈ›uirea în odihna casei părinteÈ™ti È™i, de asemenea, efortul de a înÈ›elege È™i experimenta rostul lumii coborând treptele umilirii È™i compromisului, pierzând în acelaÈ™i timp curățirea lăuntrică. Dumnezeu îÈ™i împarte bogățiile Sale, dăruieÈ™te daruri fără număr fiilor Săi, dintre acestea cel mai mare fiind libertatea. Dar această libertate este cel mai mare obstacol al omului, căci el nu È™tie să o utilizeze. În libertate noi alegem mereu eul nostru egoist. Libertatea se transformă în sclavie È™i omul pierde astfel cel mai mare dintre daruri.
A doua taină este cea a eÈ™ecului. Când totul părea a fi terminat, când toată opera omului se prăbuÈ™ea, a apărut o soluÈ›ie, căci eÈ™ecul nu are doar o parte negativă, ci mereu presupune o nouă oportunitate. Fiul risipitor se întoarce către sine însuÈ™i, realizează, prin comparaÈ›ie, că decizia de a părăsi casa părintească a fost greÈ™ită, că a pierdut tot ce a avut È™i că este în pericolul de a se pierde È™i pe sine însuÈ™i, de a-È™i pierde identitatea. Ajunsese într-o stare inferioară chiar celei a robilor din casa tatălui său. Când È™i-a dat seama ce a făcut È™i-a recunoscut greÈ™eala, s-a smerit È™i a decis:"mă voi întoarce în casa tatălui meu".
Aceasta este cea de a treia taină – cea a întoarcerii fiului. Este o taină pentru că acest demers nu îi aparÈ›ine în totalitate omului. Amintirea bucuriei È™i împlinirii din casa părintească îl face pe fiu să gândească nostalgic la îndestularea din timpul în care vieÈ›uia lipsit de griji, iar acest gând este salvator, pentru că îi oferă posibilitatea de a reanaliza starea decăzută în care se află È™i îl determină să-È™i dorească să revină la starea cea dintâi. Gândul la demnitatea pierdută îl face să renască È™i să regrete toate faptele săvârÈ™ite, să conÈ™tientizeze starea deplorabilă în care a ajuns încrezându-se în propria voință È™i putere. PorneÈ™te spre casa părintească purtând cu sine ruÈ™inea eÈ™ecului, regretul faptelor, umilinÈ›a, distanÈ›a È™i judecata, dar È™i speranÈ›a iertării. Calea este lungă È™i povara este grea, dar nu este singur, ci împreună cu părintele său care de altfel, nu l-a părăsit nicio clipă în tot timpul cât È™i-a risipit viaÈ›a. Bunul Păstor este cel care nu doar aÈ™teaptă întoarcerea oii rătăcite, ci pleacă în căutarea ei, o găseÈ™te, o poartă pe umerii Săi È™i se bucură pentru ea mai mult decât pentru cele din staul. AÈ™adar, această taină a întoarcerii fiului este împlinită din punctul său de vedere de Părintele blând È™i iubitor care simte pocăinÈ›a curată a fiului înstrăinat È™i vine în întâmpinarea sa.
A patra taină este întâlnirea cu părintele său È™i reintegrarea în starea cea dintâi. ForÈ›a iubirii paterne È™i regretul profund al fiului pentru viaÈ›a risipită în plăceri, se contopesc într-o îmbrățiÈ™are a comuniunii regăsite, a iubirii milostive È™i iertătoare a lui Dumnezeu, care îl aÈ™ază în demnitatea de fiu È™i de moÈ™tenitor al iubirii nețărmurite a părintelui său. PocăinÈ›a profundă are darul de a renaÈ™te sufletul scăldat în lacrimi È™i de a reînnoda misterul comuniunii de iubire între Dumnezeu È™i păcătos. ReaÈ™ezarea fiului regăsit în demnitatea pierdută arată iertarea nemărginită a lui Dumnezeu, care aÈ™teaptă permanent întoarcerea omului È™i bucuria părintească la vederea familiei reîntregite.
Cele patru taine nu sunt altceva decât calea dezrădăcinării È™i reintegrării omului în relaÈ›ia sa cu Dumnezeu, reprezintă calea nevoinÈ›elor prin care fiecare dintre noi trece de-a lungul vieÈ›ii, rătăcind È™i regăsind sensul reîntâlnirii cu Dumnezeu. Sunt icoana vieÈ›ii omului È™i a umanității care mai înainte de a simÈ›i darul comuniunii cu Dumnezeu recurge la căutări eÈ™uate ce îi arată limitele vieÈ›uirii secularizate, decepÈ›iile È™i neîmplinirile. Pilda Fiului Risipitor este parabola permanentei reîntoarceri a omului din propriile sale căutări È™i, totodată, exemplul cel mai evident al adevărului că, de cele mai multe ori, taina vieÈ›ii, pe care o căutăm risipind resursele cele mai mari de care dispunem, răscolind teorii, precepte, culturi È™i civilizaÈ›ii, se află în proximitatea noastră. (Cuvânt la Duminica a 34-a după Rusalii, a Întoarcerii Fiului Risipitor)
