ŞTIRI ŞI EVENIMENTE
Arhiva :
2012 ||
2013 ||
2014 ||
2015 ||
2016 ||
2017 ||
2018 ||
2019 ||
2020 ||
2021 ||
2022 ||
2023
»
Parabola celor doi frați
De douăzeci de veacuri, Iisus Hristos ne cheamă
Să părăsim păcatul ce sufletul destramă.
Lăsați grijile voastre, la templu vă urcați,
Unde Hristos vă spune o pildă cu doi frați:
Un tată unic și veșnic avea doi fii diferiți,
Ce-i crescuse în iubire, harnici, paÈ™nici È™i cuminÈ›i.
Într-o zi mezinul casei, îi zice tatălui său:
„Tată, dă-mi ce mi se cade, parte din avutul Tău.”
Respectându-i libertatea, tatăl, fără È™ovăire,
Îi dă parte din averea lăsată drept moÈ™tenire.
Junele, luându-È™i darul, uitând iubirea de tată,
A plecat fără să spună într-o È›ară-ndepărtată.
Tatăl, deÈ™i se-ntristează, cată să-È™i ascundă plânsul,
Nu-l întreabă unde pleacă, nici se duce după dânsul.
Ba mai mult, El nici nu-i cere ca să-și aducă aminte
Că are un Tată-n ceruri, cu iubire de părinte.
Tânărul nostru ajunge în pustiul unei țări
Și risipeÈ™te averea, vieÈ›uind în desmierdări.
După ce sfârÈ™eÈ™te banii, cade repede-n mepriză,
Pentru că și acea țară a fost atinsă de-o criză.
Criza, foametea È™i lipsa îl duc către disperare,
Întrucât, bietul de dânsul, nu mai avea nici mâncare.
Tânărul, străin È™i singur a-ncercat să s-ataÈ™eze
De un bogătaș al zonei, să-i dea ceva să lucreze.
Fără scrupule, acesta l-a trimis să pască porcii,
Alături de toți curvarii, sărăntocii și escrocii.
Dormea pe niște saltele umede și coșcove,
Iar ca hrană n-avea alta decât niÈ™te roÈ™cove.
În mintea lui treceau zilnic tot felul de gânduri sumbre,
Iar credința și speranța dispăreau ușor sub umbre.
Deodată-și vine-n sine, iară mintea-i zămislește
Starea lui primordială și de Tată-și amintește.
Mintea-i pune înainte bunăstarea părintească,
Unde È™i argaÈ›ii curÈ›ii duc viață împărătească.
Gându-i trezeÈ™te credinÈ›a, iar conÈ™tiinÈ›a dispune:
„Mă voi întoarce acasă iară Tatălui voi spune:
Tată , am greșit la ceruri, precum și-naintea Ta.
Mi-am pierdut starea fiiască și n-am fost vrednic de ea;
Fii milostiv și mă iartă, cu smerenie, te rog,
Să mă primeÈ™ti doar în curte, ca pe cel din urmă rob.”
Teama de moartea mizeră într-o viață ticăloasă
Îl face ca să pornească foarte repede spre casă.
Fără să se uite-n urmă înspre È›ara-ndepărtată,
Fiul smerit se întoarce, prin metanoia, la Tatăl.
Chiar din clipa-n care fiul înspre Tatăl se întoarse,
Tatăl pleacă să-È™i primească fiul, care înviase.
Cum îl vede, El aleargă È™i îi cade pe grumaji,
Apoi îl îmbrățiÈ™ează È™i-l sărută pe obraji.
Fiul și el se prosternă, cu multă luare-aminte,
Și încearcă să îngaime metanoia în cuvinte:
„Tată, am greÈ™it la ceruri precum È™i-naintea ta,
Mi-am pierdut starea fiiască și n-am fost vrednic de ea.
Fii milostiv și mă iartă, cu smerenie, te rog
Să mă primeÈ™ti doar în curte, ca pe cel din urmă rob.”
Tatăl parcă nici n-ascultă smerita lui cugetare
Și poruncește la sfetnici să-nceapă ospățul cel mare:
„AduceÈ›i haina cea bună È™i degrabă-l îmbrăcaÈ›i,
PuneÈ›i-i inel în mănă, cu sandale-l încălÈ›aÈ›i,
JunghiaÈ›i apoi viÈ›elul cel frumos È™i îngrășat,
Să ne veselim cu toÈ›ii pentru fiul înviat.”
Și a început festinul. Întru mare bucurie,
Că tot cerul È™i pământul se găseau în liturghie.
ToÈ›i erau întru uimire cum Tatăl cel iubitor
A primit cu veselie pe fiul risipitor.
Numai fiul cel mai mare, care plecase la treabă,
Când se întoarce spre casă, pe-o slujnică o întreabă:
„Ce-i cu-această veselie È™i-acest festin majestos?”
„Fratele tău se întoarse, iară Tatăl, bucuros,
A poruncit ca să facem acest ospăț minunat
Pentru fiul ce murise, dar care a înviat.”
Mâniindu-se acesta, nu voia nici ca să intre.
Tatăl simte-a lui mândrie È™i îi iese înainte.
Îl roagă să depășească orgoliul său inutil,
Că nicicum nu folosește un comportament ostil.
Cel întâi născut răspunde într-un duh morocănos,
MenÈ›inând îl el mânia È™i stilul orgolios:
„Tată, È›i-am slujit cu cinste, necălcând porunca ta.
N-ai sacrificat o iadă nici măcar de ziua mea!
Dar când fiul tău nemernic, care spui că s-a întors,
Ai sacrificat îndată viÈ›elul cel mai frumos?!
Cum de ai uitat c-acesta, plecat peste mări și țări,
Èši-a cheltuit avuÈ›ia în beÈ›ii È™i-n desfrânări?!”
Tatăl îÈ™i ascultă fiul È™i îi zice cu iubire:
„Fiule tu ai prea bine, partea ta de moÈ™tenire.
Tot ce am, ca bogăție efemeră, pe pământ,
Bani, moșii sau animale, toate ale tale sunt.
Tot ce eu posed prin sine-mi nu este decât iubirea.
Cine rămâne în Mine dobândeÈ™te învierea!
Fratele tău risipit-a banii, ca un păcătos,
Dar È™i-a revenit în sine È™i s-a întors sănătos.
Nu mă mir de cel ce cade în păcate grosiere,
Ci doar cel care persistă se lipsește de-nviere.
Cel ce cade în păcate pe sine se mutilează,
Iar când el se pocăieÈ™te, Dumnezeu îl înviază.”
Morala
Din clipa când fiecare pe acest pământ ne naÈ™tem,
Dumnezeu nu e nimica din ceea ce noi cunoaștem!
Dumnezeu este iubire și Iubirea-I Dumnezeu!
Tot ce este... – dacă este...?! – e imperiul celui rău!
ÎnaltpreasfinÅ£itul Ioachim
MeditaÈ›ie lirică la Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii fiului risipitor)
