În această perioadă, Sfânta Biserică ne cheamă să ne ridicăm din amorÅ£irea sufletească ÅŸi, ca oarecând femeile mironosiÅ£e, să mergem la mormântul Domnului, adică în orice lăcaÅŸ de închinare, ca să fim întâmpinaÅ£i ÅŸi noi, ca ÅŸi ele, de „doi bărbaÅ£i în veÅŸminte strălucitoare“, care ne vor spune că Hristos a înviat din morÅ£i, cu moartea pe moarte calcând ÅŸi celor din morminte viaţă dăruindu-le!
Acest imn este de fapt mărturisirea pe care purtătoarele de miruri au făcut-o apostolilor, ÅŸi care, la rându-le, au transmis-o lumii, ajungând din generaÅ£ie în generaÅ£ie până la noi, cei care, înÅ£elegând prin credinţă acest adevăr fundamental, vieÅ£uim cu speranÅ£a propriei învieri duhovniceÅŸti ÅŸi a trecerii în Împărăţia plină de lumină a lui Dumnezeu. Aceasta e mărturia pe care o face Sfânta noastră Biserică de veacuri, fără încetare, întreaga ei viaţă fiind pătrunsă de frumuseÅ£ea ÅŸi lumina învierii Mântuitorului. Aceasta e mărturia pe care ÅŸi noi, fiii Sfintei Biserici a lui Hristos, o confirmăm ÅŸi afirmăm, vădind prin cuvânt ÅŸi fapte credinÅ£a noastră nestrămutată în Înviere.
Învierea, o taină care se dovedeÅŸte prin credinţă
Sfântul Evanghelist Luca este cel care prezintă evenimentul învierii într-un mod aparte. El spune că: „În prima zi de după sâmbătă (duminica), foarte de dimineaţă, au venit ele la mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră. Åži au găsit piatra răsturnată de pe mormânt. Åži intrând, nu au găsit trupul Domnului Iisus. Åži fiind ele încă nedumerite de aceasta, iată doi bărbaÅ£i, (adică doi îngeri) au stat înaintea lor, în veÅŸminte strălucitoare (…) Au zis aceia către ele: De ce căutaÅ£i pe Cel viu între cei morÅ£i? Nu este aici, ci s-a sculat.“ (Luca 24, 1-6). De ce oare aceÅŸti „doi bărbaÅ£i“ sunt îmbrăcaÅ£i „în veÅŸminte strălucitoare“ duminică dimineaÅ£a, că doar nu înviaseră ei? Ca un paradox, în altă parte a Evangheliei, Iisus înviat, atunci când se arată, în Ghetsimani, Mariei Magdalena, nu este îmbrăcat în veÅŸminte strălucitoare, căci a fost confundat de aceasta cu grădinarul. Sigur, nu înviaseră ei, dar anunÅ£au Învierea! Erau martorii ale căror chipuri scăldate în lumina Celui pe care Îl văzuseră înviat ne amintesc de chipul strălucitor al lui Moise, cel ce în Sinai văzuse „spatele lui Dumnezeu“, dar ÅŸi de cei doi martori ai Schimbării la Faţă de pe Tabor. Åži de fiecare dată când eÅŸti mesagerul Învierii, atunci te îmbraci în haină strălucitoare, pentru că prin Înviere „toate se umplu de lumina ÅŸi cerul, ÅŸi pământul, ÅŸi cele de desubt“. AÅŸadar, Hristos a înviat pentru noi, nu pentru El ÎnsuÅŸi, pentru ca noi să fim părtaÅŸi ai învierii Lui.
Cei doi bărbaÅ£i care străjuiau mormântul gol le interoghează pe cele ce sosiseră dis-de-dimineaţă la mormânt: „De ce căutaÅ£i pe Cel viu printre cei morÅ£i? Nu este aici, ci s-a sculat.“ (Luca 24, 5-6). În fond, ei au dreptate. Iisus înviase, dar prin El, aÅŸa cum precizează imnul pascal, atât îngerii din ceruri, cât ÅŸi tot Universul participă ontologic la acest act. După înviere, nimeni nu mai are niciun motiv să stea în cimitir ÅŸi în doliu. Cel ce înviază se duce unde este viaţă. Cu toate acestea, trăirea actului învierii trebuie începută de la mormânt, căci numai lângă acesta poÅ£i percepe mai bine sensul ÅŸi consistenÅ£a vieÅ£ii. Femeile mironosiÅ£e ÅŸi apoi apostolii primesc vestea învierii alături de un mormânt gol. Întâlnirea cu aceÅŸti „bărbaÅ£i în veÅŸminte strălucitoare“ poate să mire pe mulÅ£i. De unde întrebarea firească: De ce îngerii anunţă învierea ÅŸi nu Iisus ÎnsuÅŸi? De ce oare s-a derobat Iisus de mormântul în care a fost pus? De fapt, ÅŸi la naÅŸterea Domnului tot îngerii au anunÅ£at păstorilor evenimentul. Evident că El va apărea în mai multe împrejurări de-a lungul celor 40 de zile până la ÎnălÅ£area la ceruri. Nu a anunÅ£at învierea El ÎnsuÅŸi, tocmai pentru a ne arăta că învierea este un mister, o taină care se dovedeÅŸte prin credinţă, nu prin argumentări logico-ÅŸtiinÅ£ifice. Deci păruta absenţă a lui Iisus de la mormânt este un apel. Iisus înviat nu s-a arătat femeilor mironosiÅ£e aievea, pentru a le obliga să reflecteze asupra evenimentului. De fapt, „bărbaÅ£ii“, adică îngerii, le invită la aceasta zicându-le: „AduceÅ£i-vă aminte cum v-a vorbit fiind încă în Galileea“ (Luca 24,6). Evanghelia s-a predicat prin cuvânt, apoi a fost scrisă. Autorii scripturilor sfinte au ascultat mai întâi cuvântul revelator ÅŸi apoi l-au consemnat ÅŸi în scris. În teologia ortodoxă se arată că omul crede nu pentru că vede, ci vede prin credinţă conÅŸtientă pe Cel ce este nevăzut. Sfântul Pavel defineÅŸte credinÅ£a astfel: „ÎncredinÅ£area celor nădăjduite ÅŸi dovada lucrurilor celor nevăzute“ (Evrei 11,1). AÅŸadar, credinÅ£a este o vedere întru nevedere despre care vorbesc părinÅ£ii Bisericii, trăitori ai cuvântului Evangheliei. CredinÅ£a este o plinătate a învierii sufletului.
Ce anume trebuiau să-ÅŸi aducă aminte femeile mironosiÅ£e ÅŸi prin ele ÅŸi noi? „Că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoÅŸi ÅŸi să fie răstignit, iar a treia zi să învieze.“ (Luca 24,7). Femeile au reflectat ÅŸi „ÅŸi-au adus aminte de cuvintele Lui“ (Luca 24, 8). Învierea Sa este împlinirea cuvintelor Sale adresate apostolilor înainte de pătimire ÅŸi confirmarea dumnezeirii Sale. Acesta este de fapt mesajul de PaÅŸti. Anamneza, adică aducerea aminte ÅŸi receptarea cuvântului biblic, ca depozitar al conÅ£inutului sacru! Altfel spus: AduceÅ£i-vă aminte că Eu sunt Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de veci, Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut(…) Cel ce s-a răstignit în zilele lui Pilat din Pont ÅŸi a pătimit ÅŸi S-a îngropat. Åži a treia zi a înviat. Åži s-a înălÅ£at la ceruri ÅŸi ÅŸade de-a dreapta Tatălui. Åži va să vină să judece viii ÅŸi morÅ£ii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârÅŸit. (…) AÅŸtept învierea morÅ£ilor ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică ce va să fie.“ Iată cuvinte care sunt conÅ£inute în mărturisirea noastră de credinţă ÅŸi care concentrează în ele timpul ÅŸi evenimentele mântuirii. De acestea toate amintiÅ£i-vă!
Să fim mărturisitori ai Învierii până la sfârÅŸitul veacurilor
Dar aducerea aminte trebuie să fie ajutată ÅŸi întărită prin credinţă. Hristos înviat nu poate fi înÅ£eles decât prin dimensiunea credinÅ£ei. Nici apostolii, nici femeile nu L-au văzut cum a ieÅŸit din mormânt, dar ÅŸi ele, ÅŸi ei au crezut spuselor bărbaÅ£ilor cereÅŸti: „Nu este aici, ci a înviat! CăutaÅ£i-L în Galileea”, adică să-L căutaÅ£i acolo unde vreÅ£i voi în lume, în Univers, peste tot, nu în mormânt. CăutaÅ£i-L în voi înÅŸivă! Altfel spus, nu mai încercaÅ£i, ca ÅŸi Toma, să atingeÅ£i coasta Lui, mâinile Lui, ci căutaÅ£i-L prin credinţă ÅŸi veÅ£i afla nu pe Hristos biologic, istoric, ci pe Hristosul teologic, transfigurat prin înviere. După ce a înviat, El este omniprezent atât cu sufletul, cât ÅŸi cu trupul, real ÅŸi substanÅ£ial, în Euharistie (Emaus) ÅŸi prin alte semene ale dragostei Sale care vor borna calea fiecărei fiinÅ£e conÅŸtiente către Împărăţia cea veÅŸnică, pe care a inaugurat-o prin înviere. Iar când Îl primim ÅŸi-L acceptăm întru credinţă, atunci actul învierii nu se va mai baza pe argumente ÅŸtiinÅ£ific alcătuite, ci pe simţământul descoperirii în noi a misterului divin, care va vorbi despre el însuÅŸi. Åži atunci vom începe să vorbim cu El, prin El ÅŸi despre El, în puterea Duhului Sfânt.
În prima zi a săptămânii, Iisus se arătă ÅŸi ucenicilor adunaÅ£i într-un Cenaclu, ascunÅŸi de frica iudeilor, intrând prin uÅŸile încuiate ÅŸi zicându-le: Pace vouă! Apoi îi învesteÅŸte în puterea Duhului Sfânt să meargă la propovăduire: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, ÅŸi Eu vă trimit pe voi“ (Ioan 20, 21). Unde îi trimite? La toate neamurile, pentru a le boteza în numele Tatălui, ÅŸi al Fiului, ÅŸi al Sfântului Duh ÅŸi pentru a le învăţa să păzească toate câte le-a poruncit lor în Evanghelia Sa, El fiind cu ei ÅŸi cu noi în toate zilele, până la sfârÅŸitul veacului. (Matei 28, 19-20). Prin aceste cuvinte, Hristos ne învesteÅŸte ÅŸi ne reînvesteÅŸte ÅŸi pe noi, pentru a fi martori ÅŸi mărturisitori ai învierii Sale în lume. Cei ce avem curajul să o facem, împlinindu-ne apostolatul ÅŸi preoÅ£ia, indiferent de capriciile vremurilor, vom fi răsplătiÅ£i cu Împărăţia cea veÅŸnică. Deci, Hristos nu are alt mesaj pentru timpul pe care îl trăim. Evanghelia Lui este aceeaÅŸi până la sfârÅŸitul veacurilor, indiferent de mutaÅ£iile vremii ÅŸi proclamă adevărul fundamental: Dumnezeu Se face om pentru ca omul să se îndumnezeiască. Cu timp ÅŸi fără timp, potrivit mandatului pe care-l avem de la Hristos în Biserica Lui, cei grefaÅ£i prin botez pe viÅ£a Hristos trebuie să fim martorii lui Hristos până la sfârÅŸitul veacurilor. În măsura în care trăim ÅŸi propovăduim mesajul lui Hristos, tot aÅŸa ÅŸi Hristos Se va recunoaÅŸte în noi ÅŸi în faptele pe care le-am făcut spre slava Lui.
După înviere, Hristos împărtăşeÅŸte apostolilor ÅŸi mironosiÅ£elor pacea ÅŸi bucuria care sunt semnele prezenÅ£ei Duhului în inima omului, iar lui Toma îi precizează faptul că beneficiarii adevăratei fericiri sunt cei ce cred în roadele Învierii, fără a fi martori ai acestui eveniment. De fapt, resortul ce a dinamizat ÅŸi determinat convertirea neamurilor la creÅŸtinism a fost tocmai adevărul incontestabil al Învierii ÅŸi faptul că cei ce îl propovăduiau erau ucenici ÅŸi martori ai Celui înviat. Învierea nu este o simplă comemorare anuală a unui eveniment consemnat istoric acum 2000 de ani, ci experierea duhovnicească a unei stări dincolo de succesiunea temporală, o trăire teandrică interpersonală cu Hristos înviat, Care rămâne într-un timp al lui Dumnezeu în care suntem încorporaÅ£i, o împreună călătorie cu Hristos-pelerinul, pe drumul unui Emaus al descoperirilor euharistice, o împreună slujire cu Arhiereul suprem în fiecare zi de duminica, zi a învierii.
De fiecare dată când sărbătorim minunatul praznic al Învierii Domnului, retrăim bucuria primirii celui mai mare dar trimis de Dumnezeu lumii după crearea ei: biruirea morÅ£ii ÅŸi certitudinea vieÅ£ii veÅŸnice. Este darul la care fiinÅ£a noastră aspiră din adâncurile ei în mod constant, chiar dacă adeseori suntem absorbiÅ£i de problemele cotidiene, pur pământeÅŸti. Sărbătoarea pascală recapitulează an de an evenimentul consumat în istorie la „plinirea vremii“ ÅŸi ne invită să o înÅ£elegem în toată dimensiunea ei sacră, teologică, liturgică ÅŸi tradiÅ£ională, smulgându-ne, cel puÅ£in pentru câteva momente, din grijile fireÅŸti ale lumii.
Mironosiţele
Biserica străbună cinsteşte cu credinţă
Pe Sfânta Preacurată, cu cinci mironosiÅ£e,
Iar cea mai cunoscută din sfintele femei
E Sfânta Magdalena, descrisă de Matei.
Ea, dis-de-dimineaţă, aleargă la mormânt
Să ungă cu miresme trupul lui cel sfânt.
Ajunsă în gradină, uimită, constatase
Că gol era mormântul, iar Domnul înviase!
Stătea Fecioara tristă, sub cruce, pe Golgota.
ÎÅŸi priveghea Fiul, ce-abia mai respira.
Alăturea de dânsa, Apostolul Iubirii,
Făcea parte din triptic – icoana nemuririi.
În mijlocul durerii, la trei după-amiază,
Pe mama Sa, iubirii, Iisus încredinÅ£ează.
Apoi, în fapt de seară, strigând, El îÅŸi dă duhul.
Se năruie tot cerul, se-ntunecă văzduhul!
Iubirea ÅŸi lumina au coborât în iad
Să ÎÅŸi salveze chipul din primul său "poclad".
Nu poţi cuprinde-n minte acest mister străin:
Cum dragostea se naÅŸte în ură ÅŸi în chin!?
Iisus, murind pe cruce, e semn că ne iubeşte,
Căci dragostea curată în inimă se naÅŸte.
AÅŸa cum scoica moare când face-o noua perlă
Şi noi ne naştem iarăşi din dragoste fidelă.
Când s-a născut IUBIREA pe braÅ£e fu purtată,
Cu EA tot universul în mâini la Preacurată.
La punerea în criptă, aceleaÅŸi braÅ£e sfinte,
Aşază, cu iubire, Viaţa-ntre morminte.
Lacrima de mamă e cel mai sfânt mister!
Ea sfarmă piatra arsă şi porţile de fier.
Iubirea mamei Sale, cu plânsetul curat
A auzit azi Fiul ÅŸi El a înviat!
Maria Preacurata, cu cele cinci Marii
Au întâlnit pe Domnul în ziua cea dintâi.
Åži-atunci când Noua lege în lume se promulgă,
A lor viaţă sfântă până în veac ajungă.
Biserica străbună cinsteşte cu credinţă
Pe Sfânta Preacurată, cu cinci mironosiÅ£e,
Iar cea mai cunoscută din sfintele femei
E Sfânta Magdalena, descrisă de Matei.
Ea, dis-de-dimineaţă, aleargă la mormânt
Să ungă cu miresme trupul lui cel sfânt.
Ajunsă în gradină, uimită, constatase
Că gol era mormântul, iar Domnul înviase!
