ŞTIRI ŞI EVENIMENTE

Arhiva : 2012 || 2013 || 2014 || 2015 || 2016 || 2017 || 2018 || 2019 || 2020 || 2021 || 2022 || 2023



» Mărturisirea purtătoarelor de miruri

Stătea Fecioara tristă, sub cruce, pe Golgota.
Și îÈ™i veghea Fiul, ce-abia mai respira.
Alăturea de dânsa, Apostolul Iubirii,
Făcea parte din triptic – icoana nemuririi.

În mijlocul durerii, la trei după-amiază, 
Pe mama Sa, iubirii, Iisus încredinÅ£ează.
Apoi, în fapt de seară, strigând, El îÅŸi dă duhul.
Se năruie tot cerul, se-ntunecă văzduhul!

Iubirea ÅŸi lumina în iad au coborât,
Ca să salveze omul cel din pământ zidit.
Nu poţi cuprinde-n minte acest mister străin!
Cum dragostea se naÅŸte în ură ÅŸi în chin!?

Iisus, murind pe cruce, e semn că ne iubeşte,
Iar dragostea Lui mare pe toți ne adumbrește.
AÅŸa cum scoica moare, când face-o nouă perlă
Åži noi ne naÅŸtem iarăşi din dragoste fidelă.

Când s-a născut IUBIREA pe braÅ£e fu purtată,
Cu EA tot universul, în mâini de Preacurată.
La punerea în criptă, aceleaÅŸi braÅ£e sfinte,
Aşază, cu iubire, Viaţa-ntre morminte.

O lacrimă de mamă e cel mai sfânt mister!
Ea sfarmă piatra arsă şi porţile de fier.
Iubirea mamei Sale, cu geamătul curat
A auzit azi Fiul ÅŸi-apoi a înviat!

Maria, Preacurata, cu cele cinci Marii,
Au întâlnit pe Domnul în ziua cea dintâi.
Hristos a dat poruncă să facem pomenire
De viaÈ›a lor curată trăită în iubire.

Biserica străbună cinsteşte cu credinţă
Pe Miryam Fecioara, cu cinci mironosiţe,
Iar cea mai cunoscută din sfintele femei
E Sfânta Magdalena, descrisă de Matei.

Ea, dis-de-dimineaţă, aleargă la mormânt
Să ungă cu miresme trupul Lui cel sfânt.
Ajunsă în grădină, uimită constatase:

Era gol mormântul, căci Domnul înviase!

Primii martori È™i propovăduitori ai Învierii

         ÈŠnainte ca purtătoarele de miruri să mărturisească realitatea ÈŠnvierii, a trebuit ca Maica Domnului, purtătoarea Iubirii Absolute în pântecele ei, să mărturisească, în tăcere, durerea crucii care o zdrobea sub greutatea Fiului ei răstignit È™i încărcat cu păcatele întregii lumi. „Stătea Fecioara tristă, sub cruce, pe Golgota”. Starea de mâhnire apăsătoare a Maicii Domnului era provocată de greutatea crucii Fiului. Ea stătea sub cruce, pe când Fiul ei stătea pe Cruce, pentru că o biruise. Cel răstignit biruise crucea, nu crucea biruise pe Fiul. Nu crucea sub care stătea Fecioara o umbrea pe ea, ci Fiul ei răstignit pe ea o lumina. „Fecioara stătea sub cruce”, pentru că la umbra crucii era lumina Fiului. Iisus era răstignit pe cruce, iar Fecioara Maria era răstignită pe lumina Lui.

         Acolo, „sub cruce”, Fecioara „îÈ™i veghea Fiul”! „ÈŠÈ™i veghea Fiul” la lumina lui. Lumina Fiul răstignit îi dădea puterea Maicii Lui ca să-L vegheze. Lumina de veghe de pe cruce avea ca în trei zile să explodeze în Lumina mântuitoare a lumii cu mii de raze. Maica Domnului, în iubirea ei desăvârÈ™ită, veghea de fapt sub cruce Lumina lumii. Numai cea care-a născut Lumina întrupată putea veghea Lumina. Stătea de veghe la picioarele Fiului răstignit È™i în acelaÈ™i timp la căpătâiul lui Adam cel vechi, aflat la picioarele lui Hristos. Eva cea nouă stătea de veghe la căpătâiul împlinirii făgăduinÈ›ei de mii de ani.

         ÈŠmpreună cu „Apostolul Iubirii”, Fecioara Maria făcea parte din „icoana nemuririi”. „Icoana nemuririi” este icoana alcătuită din Iubirea întrupată, din purtătoarea Iubirii întrupate È™i din mărturisitorul iubit al Iubirii. Apostolul Ioan stătea „alăturea de dânsa”, de Maica Domnului, nu alături de cruce, nici alături de Fiul. El stătea alături de cea de la care putea învăța tăcerea iubirii, singura care va dăinui până la final. Alături de Fiul, Ioan nu putea sta, pentru că nu era Iubirea, ci doar un chip iubit al Ei. Alături de cruce, însă, va sta după ÈŠnălÈ›are, pentru că nu va putea mărturisi Iubirea decât alături de cruce.

         „ÈŠn mijlocul durerii”, „pe mama Sa, iubirii, Iisus încredinÈ›ează”. Pentru Iisus È™i cei de lângă El totul se măsura-n durere È™i suferință. Atunci o-ncredinÈ›ează pe mama Sa iubirii. De fapt, Iisus îi împărtășeÈ™te lui Ioan o taină. ÈŠi încredinÈ›ează pe Maica Lui, cea care îi va amplifica, prin tăcerea ei, iubirea față de ÈŠnvățătorul. Poate că Ioan a putut scrie atât de frumos despre Iubire, pentru că a avut în grija sa pe Maica Iubirii.

         „Apoi,…strigând, El îÈ™i dă duhul./Se năruie tot cerul, se-ntunecă văzduhul!” „Se năruie cerul” pentru că re-creaÈ›ia era pe punctul de-a se desăvârÈ™i. „Se-ntunecă văzduhul” pentru că-n scurt timp avea din nou „Să fie lumină!” „Să fie” din nou, prin Iubirea răstignită, lumina pierdută de Adam. De aceea „Iubirea È™i lumina în iad au coborât”, pentru ca zidirea năruită să fie reclădită. Fără îndoială că nu numai „la început a fost iubirea”, ci È™i la sfârÈ™it va fi iubirea. „Nu poÈ›i cuprinde-n minte acest mister străin!”. Dumnezeu fiind prin firea Sa iubire, Iubirea este însăși Firea, ExistenÈ›a È™i este firesc să biruie în final, aÈ™a cum a biruit pe cruce, coborând la iad „că să salveze omul”. Nu există, de fapt, decât o singură taină, un singur mister: Misterul Iubirii Supreme. Acest mister face ca „dragostea să se nască în ură È™i în chin!” Dragostea se naÈ™te acolo unde este nevoie de ea, adică pe pământ. Aici, Iubirea nenăscută (Tatăl), prin Fecioara Maria, naÈ™te ca om pe Fiul Ei (al Tatălui) născut din veci. Cu cât eviÈ›i mai mult iubirea, cu atât chipul Iubirii din tine îÈ›i dă libertatea să o faci. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că „atunci când Cel ce părea ca a luat, ca om, necurăția, terminând rânduita iconomie pentru noi, a urcat la sfârÈ™it la Tatăl (prin jertfă) È™i a ajuns în Sânul Lui (la deplina comuniune ca om cu El). Atunci a lepădat È™i părerea că a fost ca noi în moarte È™i necurăție. Atunci a fost preamărit ca Dumnezeu de toÈ›i, ca Sfântul SfinÈ›ilor, ca unul ce umple de strălucire toată creaÈ›ia, dând duhurilor oamenilor să poată lupta împotriva a tot ce-i poate întina”.

         „Dragostea Lui Iisus” murind pe cruce, „pe toÈ›i ne adumbreÈ™te”. A fi adumbrit de dragostea lui Iisus înseamnă să fii aÈ™ezat la umbra ei. Moartea lui Iisus pe cruce te aÈ™ază în starea de umbrit al dragostei, iar ÈŠnvierea te aÈ™ază în starea de luminat al iubirii. EÈ™ti, am putea spune, aÈ™ezat la umbra dragostei fără voia ta, în mod obiectiv, pentru că tot fără voia ta moÈ™teneÈ™ti umbra libertății lui Adam. „Noi ne naÈ™tem iarăși din dragoste fidelă” pentru a putea dăinui conform planului Creatorului care ne-a făcut după Chipul Său. Până în momentul ÈŠnvierii, noi ne nășteam din iubirea infidelă a lui Adam față de Cel care l-a creat. Infidelitatea manifestată prin liberul arbitru cu care a fost înzestrat primul om, care a ales să călce porunca, a fost corectată prin fidelitatea supremă a Fiului față de Tatăl. De aceea „ne naÈ™tem din dragoste fidelă”. Această fidelitate are caracter veÈ™nic, pentru că a fost manifestată de Cel Impecabil prin fiinÈ›a Sa.

         ÈŠnsăși Iubirea absolută s-a născut la plinirea vremii, din fidelitatea absolută a Fecioarei Maria față de Dumnezeu. Această fidelitate desăvârÈ™ită a fost criteriul alegerii Fecioarei de către Dumnezeu, fiind È™i motivul pentru care ea a acceptat ceea ce părea imposibil.

         „Când s-a născut IUBIREA, pe braÈ›e fu purtată”. Preacurata a purtat Iubirea-n braÈ›e. BraÈ›ele Maicii Sale aveau să fie înlocuite de braÈ›ele crucii, pe care de bunăvoie le-a primit. „La punerea în criptă, aceleaÈ™i braÈ›e sfinte,/AÈ™ază, cu iubire, ViaÈ›a-ntre morminte”. Imaginea aceasta este nemaipomenită! După naÈ™tere, Hristos primeÈ™te, de bună voie, braÈ›ele crucii în locul braÈ›elor Mamei, iar după moarte, renunță la braÈ›ele crucii, pentru cele ale Maicii Sale, care-l vor pune în mormât. BraÈ›ele crucii nu pot fi suportate decât în braÈ›ele Mamei. Iubirea Maicii Sale, alimentată din iubirea Lui, L-au făcut să simtă braÈ›ele crucii ca braÈ›e ale iubirii. Maica Domnului ÈŠl È›ine în braÈ›e pe Fiul ei cu tot cu cruce! Numai Maica Iubirii are puterea de a purta în braÈ›e Iubirea răstignită. Hristos răstignit, când privea de pe cruce pe Maica Sa, o privea simÈ›indu-se în braÈ›ele ei.

ÈŠnsăși Maica VieÈ›ii aÈ™ază „ViaÈ›a-ntre morminte”. Numai Maica VieÈ›ii poate aÈ™eza ViaÈ›a-ntre morminte, „cu iubire”. Iubirea aceasta era semnul conÈ™tientizării ÈŠnvierii, era semnul È™tiinÈ›ei absolute a calității ei de Născătoare de Dumnezeu. Ea È™tia că-L aÈ™eza pe Dumnezeu în mormânt, că aÈ™eza Iubirea în mormânt. Acest lucru nu poate fi făcut decât cu iubire, cu lacrimile ei tainice È™i sfinte.

„Lacrima de mamă e cel mai sfânt mister!”, pentru că lacrima de mamă este lacrima amestecată cu durerea È™i cu iubirea. Este lacrima strigătului de durere, alături de lacrima oftatului de bucurie. Lacrimile de iubire ale Mamei Sale le-a simÈ›it Fiul pe piatra veche È™i rece a mormântului nou. Mormântul nou săpat în piatra veche era inundat de lacrimile Mamei Sale. I-a auzit strigătul mut al lacrimilor „È™i-a înviat!”. Hristos a auzit strigătul asurzitor al lacrimilor calde ale omenirii prelinse pe faÈ›a îngheÈ›ată în privirea aÈ™teptării. Vremea se plinise.

 Hristos a înviat, iar Maica „Preacurată, cu cele cinci Marii, au întâlnit pe Domnul în ziua cea dintâi”. „Miryam Fecioara cu cele cinci Marii” au fost alese de Mântuitorul să fie martorii primi ai ÈŠnvierii È™i tot ele au fost primii propovăduitori ai ÈŠnvierii.

ÈŠn ziua ÈŠnvierii, purtătoarea de miruri, Maria Magdalena, „aleargă la mormânt”, „să ungă trupul Lui cel Sfânt”. Era graba izvorâtă din grija pe care I-o purtase È™i pe care I-o purta. Era purtătoarea grijii de-a înmiresma trupul Lui cu fidelitatea iubirii curate. MironosiÈ›ele erau purtătoarele neuitării, purtătoarele iubirii îngrijite de sufletul lor curat È™i ale grijii iubitoare de Dumnezeu.

Modelul purtătoarelor de miruri este modelul fidelității veșnice aupra Iubirii nemuritoare. Erau purtătoarele lacrimilor.

Lacrimile lor erau mirurile cu care voiau să ungă trupul lui Hristos. De aceea, după modelul lor, să ne străduim È™i noi să ne prefacem lacrimile în mir, ca ungând cu ele conÈ™tiinÈ›a noastră păcătoasă, să înviem înaintea ÈŠnvierii finale, pentru a putea învia atunci cu ochii înlăcrimaÈ›i de realitatea lui Hristos în care am crezut o viață-ntreagă.

 

(Creație și re-creație, Arhiepscop Ioachim GIOSANU, Editura Filocalia, 2016)