Parabola aceasta subliniază contrastul frapant care există între un anume om bogat, somptuos îmbrăcat, bine hrănit È™i un cerÈ™etor aÈ™ezat la poarta sa, acoperit de bube, ale cărui răni le ling câinii È™i care tânjeÈ™te chiar È™i după firmiturile care cad de la masa bogatului. AÈ™adar, sunt aÈ™ezate în antiteză două persoane È™i două clase sociale reprezentative pentru perioada în care Hristos Domnul îÈ™i desfășura activitatea Sa mesianică. Sunt aduÈ™i în discuÈ›ie de multe ori bogaÈ›ii lui Israel în cuvântările Mântuitorului, însă pentru a se arăta că nu bogăția în sine este un păcat, ci administrarea ei defectuoasă sau împătimirea celor care deÈ›in bunuri È™i care, orbiÈ›i de strălucirea ei, nu mai pot recunoaÈ™te pe Dumnezeu ca adevăratul izvor al bogăției. Bogăția poate lua minÈ›ile omului (Luca 12, 13-21), dar poate împiedica È™i ajungerea în Împărăția lui Dumnezeu (Luca 18, 13-27). Acesta este motivul pentru care Hristos Domnul în cuvântările Sale arată că doar prin filantropie bogatul se poate vindeca de egoism È™i arghirofilie îÈ™i poate folosi averea ca pe o treptă care să-l apropie de Dumnezeu – modelul suprem de iubire jertfelnică È™i smerenie absolută. Nu întâmplător săracul Lazăr zace în faÈ›a porÈ›ii bogatului È™i nu în faÈ›a gardului, căci gardul separă arătând diferenÈ›a/delimitarea socială clară între cele două clase, pe când poarta, care invită la comuniune, poate însemna faptul că cei doi, bogatul È™i săracul, doar prin împreuna lucrare se pot salva reciproc: bogatul oferind din averea sa săracului, iar săracul mulÈ›umind lui Dumnezeu pentru binefaceri È™i rugându-se pentru sufletul bogatului.

Cu răbdare, putem dobândi mântuirea

Nu putem ignora nici asemănarea vădită dintre Lazăr È™i Iov. Lazăr, îmbrăcat în sărăcie, plin de bube, flămând È™i înconjurat de câini, este replica nou-testmentară a lui Iov, cel sărăcit de bunuri È™i greu încercat de diavol, care nu reproÈ™ează nimănui nimic, ci doar mulÈ›umeÈ™te lui Dumnezeu pentru darul vieÈ›ii. Omul în această stare, conÈ™tientizând atotprezenÈ›a È™i purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu mai este interesat să lupte pentru bunuri sau funcÈ›ii, ci ajunge la înÈ›elegerea vieÈ›ii ca fiind singura realitate care contează È™i care se poate prelungi în veÈ™nicie. Asemenea È™i Lazăr, fără a cârti, fără a se răzvrăti, aÈ™teaptă cu răbdare să se îmbrace în haina de nuntă a Împărăției, să guste din Cina Împărăției, din firimiturile care cad de la masa Stăpânului. Până atunci, suferinÈ›a lui îi va fi pavăza în lupta cu ispitele, iar lipsurile, trepte ale răbdării È™i cale spre mântuire. În mod magistral, numele acestui sărac mântuit arată faptul că lui nu-i lipsea nimic, pentru că Îl avea pe Dumnezeu în el, iar acest lucru suplineÈ™te È™i este mai mult decât mâncarea, băutura, confortul, faima, bogăția. Numele său, Lazăr, se traduce „Domnul este ajutorul meu”, iar acest lucru întăreÈ™te argumentul pentru care pustnicii, nebunii pentru Hristos, clustraÈ›ii, călugării,au ales să părăsească lumea, să fugă de duhul lumii, de confortul existenÈ›ei, asumându-È™i votul sărăciei pentru a trăi plenar prezenÈ›a Celui ce hrăneÈ™te È™i adapă din izvorul din care cel ce bea nu mai însetează niciodată (Ioan, 4, 14).

ViaÈ›a spirituală este cea care continuă în veÈ™nicie

Lazăr È™i bogatul nemilostiv mor amândoi, însă soarta lor în lumea de dincolo este total diferită de ceea ce au trăit în această lume. Este un plan răsturnat, care reliefează o realitate neaÈ™teptată, dar care, de fapt, nu este altceva decât continuarea în veÈ™nicie a stării spirituale, a vocaÈ›iei È™i lucrării spirituale din lumea aceasta. Săracul, care s-a umilit în lumea aceasta îndurând neajunsurile, dar păstrându-È™i sufletul curat pentru a-l umple de prezenÈ›a lui Dumnezeu, s-a bucurat de acest preaplin de har în sânul lui Avraam, iar bogatul, care È™i-a risipit darul vieÈ›ii hrănindu-È™i simÈ›urile hedonist în viaÈ›a pământească, uitând de Dumnezeu, ajunge după moarte È™i mai departe de Dumnezeu, la marginea existenÈ›ei, acolo unde te aruncă fuga iraÈ›ională de Dumnezeu È™i iubirea egoistă.

 Bogatul, fiind în chinuri, în iad, îi cere lui Avraam să i-l trimită pe Lazăr – care este în Rai – să-ÅŸi ude vârful degetului în apă ÅŸi să-i răcorească limba nefericitului care se perpelea în flăcările Iadului (cf. Luca 16, 24). Avraam îi răspunde însă, cu blândeÈ›e: „Fiule, adu-Å£i aminte că ai primit cele bune ale tale în viaÅ£a ta, ÅŸi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieÅŸti.” (Luca 16, 25). Îi aminteÈ™te astfel că altădată el a avut parte de toate bucuriile, iar Lazăr a îndurat toate suferinÈ›ele, iar acum situaÈ›ia s-a inversat. La această compensaÈ›ie, se adaugă faptul că acum este o prăpastie de nedepășit între cei doi oameni. Bogatul, însă, insistă: măcar să fie trimis Lazăr în casa tatălui său, să îi avertizeze pe cei cinci fraÈ›i ai săi, încă în viață, să nu ajungă să aibă È™i ei parte de un destin asemănător ajungând în acel loc de chin. Ar fi inutil, replică Avraam, căci pe cei ce nu ascultă nici de Moise, nici de profeÈ›i, nu îi va convinge nici chiar mărturia unui om înviat din morÈ›i.

Fiecare om are un Lazăr al lui

Această parabolă este în cu totul alt ton decât cele care prezentau vindecări È™i iertări, atât de frecvente în Evanghelia după Luca. Aici este un avertisment serios. Bucuria egoistă trăită în această lume va avea drept consecință negativă suferinÈ›a pe lumea cealaltă, în vreme ce, din contră, sărmanul, care va suferi în lumea aceasta, acolo se va bucura de toate din plin. Sensul parabolei este pe cât de clar, pe atât de simplu, încât nu mai are nevoie de nicio explicaÈ›ie.

Cu toate acestea, merită să ne oprim asupra câtorva detalii, cărora să le acordăm o atenÈ›ie mai mare. „Un sărac (...) zăcea înaintea porÅ£ii lui” (Luca 16, 20), spune Evanghelia. ÎnÈ›elegem de aici că lumea necazurilor È™i a suferinÈ›ei nu este o lume ireală, îndepărtată. Domnul însuÈ™i a trecut pe la uÈ™a bogatului È™i a aÈ™ezat acolo acea nefericire. Iar la judecată nu l-a întrebat dacă a simÈ›it milă, într-un mod foarte abstract È™i general, față de nefericirea care există în lume È™i pe care nici nu avea puterea să o vindece. Nu! Hristos l-a întrebat ce a făcut el să ajute „un sărac”, un cerÈ™etor anume, prezent È™i foarte real, „pe nume Lazăr”, pe care L-a ales anume ca el, bogatul, să îÈ™i arate compasiunea față de acesta. Și pentru fiecare dintre noi va fi la fel. Fiecare dintre noi va întâlni propriul lui Lazăr. Acest Lazăr poate să aibă nevoie de bani, de îngrijire, de sprijin moral, nu are importanță. Ceea ce contează este ca ochii mei să îl vadă pe cel care este în faÈ›a casei mele È™i pentru care eu pot È™i trebuie să fac ceva.

De remarcat este faptul că bogatul din această pericopă evanghelică nu pare înrăit în mod deosebit, sau crud: el a păcătuit prin neglijență, căci nu i-a dat atenÈ›ie lui Lazăr. Concluzionăm aÈ™adar că Hristos nu ne va reproÈ™a la judecată că ne-am închis inima în faÈ›a problemelor nefericiÈ›ilor, ci ne va reproÈ™a că am fost prea neglijenÈ›i È™i prea egoiÈ™ti pentru a ne gândi să ne deschidem spre problemele celorlalÈ›i.

Valoarea soteriologică a pocăinței

Contrastul între sfârÈ™itul vieÈ›ii celor doi este evident: „a murit săracul ÅŸi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit ÅŸi bogatul ÅŸi a fost înmormântat.” (Luca 16, 22) AÈ™adar, unul a fost luat de îngeri, iar celălalt înmormântat, probabil cu fastul care se cuvine unui om bogat, dar È™i cu tot ceea ce implică înmormântarea ca definitiv È™i contrar înălțării pe braÈ›ele îngerilor.

„Dus de către îngeri” sau „înmormântat” – acestea sunt expresia a două destine distincte din punct de vedere spiritual, nu doar în moarte, ci în însăși viaÈ›a aceasta, căci cineva poate alege să se lase dus de îngeri către Dumnezeu, iar un altul alege să se înmormânteze, să se lase acoperit de pământul de care este atât de ataÈ™at. OpoziÈ›ia între cele două destine este accentuată: „între noi ÅŸi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi” (Luca 16, 26). Este vorba aici despre irevocabilitatea È™i veÈ™nicia pedepsei date condamnaÈ›ilor. Nu urmărim să analizăm aici această chestiune teologică, cu care ne vom reîntâlni, însă observăm că nici ajuns în iad bogatul nu regretă păcatul.

Nu vedem aici pe Dumnezeu care refuză să ierte un om care acum ar regreta vechea sa atitudine față de Lazăr È™i È™i-ar condamna propriul egoism, manifestat într-o formă atât de regretabilă. Ceea ce constatăm este că bogatului nu îi părea rău că nu a făcut binele pe care-l putea face pentru Lazăr, ci doar se gândea să facă ceva încât să nu aibă aceeaÈ™i soartă È™i membrii familiei sale.

Ceea ce ne atrage în mod deosebit atenÈ›ia sunt cuvintele: „nu vor crede” (Luca 16, 31). Dumnezeu vrea ca noi să fim convinÈ™i de propriul nostru regret. PocăinÈ›a pe care El o doreÈ™te de la noi nu este nici rezultatul acceptării unei autorități exterioare (Moise È™i profeÈ›ii), nici al uimirii în faÈ›a unui semn miraculos, cum ar fi învierea unui mort. Pentru a avea valoare soteriologică, pocăinÈ›a trebuie să fie fructul unei convingeri lăuntrice, al unei îndelungi È™i inevitabile lucrări a Duhului asupra sufletului nostru È™i al unei angajări la o viață spirituală.

Din acest punct de vedere, parabola de astăzi trebuie să fie un argument al asumării vieÈ›ii spirituale nu pentru spectaculosul minunii, ci ca rezultat al întâlnirii personale cu Dumnezeu, ca mod de a fi, născut din naturaleÈ›ea celui ce caută pe Dumnezeu nu în semnificaÈ›ia filosofică a slovei, ci în adâncul de suflet care aÈ™teaptă smerit revărsarea harului. Dincolo de bucuria clipei consumate hedonist în moduri pe care imaginaÈ›ia le poate naÈ™te pentru omul căruia statutul social sau bunăstarea materială îi pot fi garante, asumarea vieÈ›ii spirituale, în lipsuri È™i neajunsuri, poate fi singura cale de împlinire a ceea ce am fost chemaÈ›i să fim, parteneri de dialog în iubirea infinită a lui Dumnezeu, în Împărăția cea gătită celor care au hrănit pe cei flămânzi, au căutat pe cei bolnavi, au vizitat pe cei închiÈ™i. Să nu uităm că în fiecare mână întinsă este un Lazăr prin care Dumnezeu ne cheamă să ne săturăm setea de veÈ™nicie oferind atenÈ›ia noastră celor care au nevoie de omenia din noi. Amin!

*Cuvânt la Duminica a XXII-a după Rusalii, Luca 16, 19-31, Bogatul nemilostiv È™i săracul Lazăr