ŞTIRI ŞI EVENIMENTE

Arhiva : 2012 || 2013 || 2014 || 2015 || 2016 || 2017 || 2018 || 2019 || 2020 || 2021 || 2022 || 2023



» Hristos, pâinea nemuririi

Menirea Bisericii este în mod principal de a călăuzi lumea spre Împărăția lui Dumnezeu, unde nimeni nu se însoară, nici se mărită, nimeni nu mai mănâncă din mâncarea biologică, ci doar din cea teologică È™i se împărtășeÈ™te din festinul euharistic, unde Se jertfeÈ™te ÎnsuÈ™i „Mirele Bisericii”, Care se consumă È™i nu se epuizează niciodată.Hristos a venit să sature nu È™apte miliarde, ci mulÈ›imi infinite de oameni, care se vor succeda până la sfârÈ™itul veacurilor, din pâinea euharistică născând universul euharistic. Acest fapt se arată, pentru prima dată în activitatea Sa pământească, în minunea cu înmulÈ›irea celor cinci pâini È™i doi peÈ™ti.

Ne-am propus să ne aplecăm, în cele ce urmează, asupra pericopei evanghelice care se citeÅŸte în Duminica a opta după Rusalii,unde se relatează că Mântuitorul a înmulÅ£it 5 pâini ÅŸi 2 peÅŸti, astfel încât a săturat peste 10 mii de oameni. Vedem deci că Mântuitorul împlineÅŸte o minune, al cărei mesaj poartă cu sine înÅ£elesuri profunde. Nu-i vorba aici despre o înmulÅ£ire a pâinilor pentru hrana biologică, de toate zilele. În minunea cu înmulÅ£irea celor 5 pâini ÅŸi doi peÅŸti, Hristos arată, pentru prima dată în activitatea Sa pământească, faptul că El a venit să sature nu 7 miliarde, ci mulÅ£imi infinite, care se vor succede până la sfârÅŸitul veacurilor, din pâinea euharistică creând „universul euharistic“.

Să intrăm în miezul problematicii. Mai întâi, textul Sfântului Matei este clar. Locul unde Hristos avea să ne prezinteuniversul euharistic „era pustiu” (versetul 15), deci nu era pe Valea fertilă a Iordanului sau a Lacului Tiberiadei, care este înconjurat de o vegetaÅ£ie luxuriantă. Nu, El alege „pustiul”, pentru că acesta conÅ£ine vidul existenÅ£ial, ariditatea unei fiinţări întru absenÅ£a lui Dumnezeu. De altfel, pustiul este locul predilect al meditaÅ£iilor hristice, însă, de data aceasta, vestea uciderii Înaintemergătorului adusă de apostoli Îl determină ca, împreună cu ei, să Se retragă spre un loc pustiu, dincolo de Marea Galileii, aproape de cetatea Betsaidei.

Mântuitorul a atras mulÅ£imile în pustiu, le-a vorbit până seara ÅŸi le-a tămăduit bolnavii, adică S-a preocupat de problemele lor sufleteÅŸti, întărindu-i în credinţă, dându-le speranţă, arătându-le incomensurabila Sa dragoste: „Åži ieÅŸind, a văzut mulÅ£ime mare ÅŸi I S-a făcut milă de ei ÅŸi a vindecat pe bolnavii lor” (Mt. 14, 14), „erau ca niÅŸte oi fără păstor ÅŸi I S-a făcut milă de ei” (Mc. 6, ); „le vorbea despre împărăţia lui Dumnezeu, iar pe cei care aveau trebuinţă de vindecare, îi făcea sănătoÅŸi”(Lc. 9, 11).

Programul social al Bisericii

„Åži făcându-se seară, ucenicii s-au apropiat de El zicându-I: Dă drumul mulÅ£imilor ca să se ducă în sate să-ÅŸi cumpere mâncare” (Mt. 14, 15). La aceste vorbe, Iisus, văzând că apostolii nu realizează sensul duhovnicesc al cuvintelor Sale ÅŸi al mesajului Său, puterea hrănitoare a cuvântului Său, în sens mistic, (mai devreme, tot în pustiu, ispitit fiind, a răspuns: nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu), le răspunde: „N-au trebuinţă să se ducă; daÅ£i-le voi să mănânce!” (Mt. 14, 16). De ce oare spune Hristos aceasta? Oare nu ÅŸtia El că locul este pustiu ÅŸi că nimeni nu are de mâncare? Evanghelistul Ioan spune chiar că Iisus întreabă retoric pe Filip, care era din Betsaida, (In. 12,21) „de unde vom cumpăra pâine, ca să mănânce aceÅŸtia?”, iar Filip face un calcul aritmetic, zicând: „Dacă s-ar cumpăra pâine de 200 de dinari, nu ar fi suficient!”(Ioan 6,7).

Hristos le spune aceste vorbe pentru că doreÅŸte să fixeze ÅŸi programul social al Bisericii. Acest „daÅ£i-le voi să mănânce” este important pentru veacurile creÅŸtine până la sfârÅŸitul lor, dar nu e primordial. Menirea Bisericii este în mod principal de a călăuzi lumea spre Împărăţia lui Dumnezeu, unde nimeni nu se însoară, nici se mărită, nimeni nu mai mănâncă din mâncarea biologică, ci doar din cea teologică ÅŸi se împărtăşeÅŸte din festinul euharistic, unde Se jertfeÅŸte ÎnsuÅŸi „Mirele Bisericii”, Care se consumă ÅŸi nu se epuizează niciodată. Deci scopul principal al Bisericii este ceea ce a făcut Hristos: să înveÅ£e, să sfinÅ£ească ÅŸi să conducă pe credincioÅŸi către această Împărăţie. Åži acestea toate se împlinesc ÅŸi sunt încununate prin Sfânta Euharistie. Dar Hristos cunoÅŸtea inimile oamenilor care sunt înclinate spre rău; cunoÅŸtea ÅŸi faptul că omul uită de Dumnezeu; cunoÅŸtea ÅŸi faptul că unii creÅŸtini vor ajunge să confunde cele ale Cezarului cu cele ale lui Dumnezeu; ÅŸtia că avariÅ£ia nu va fi abolită ÅŸi că minunile cu înmulÅ£irea biologică a pâinii nu vor fi sesizate de oameni. De aceea angajează instituÅ£ia Sa divino-umană ÅŸi la factorul social-filantropic. Altfel spus, Biserica, fie că face ea, dacă are cu ce, fie că determină pe cei cărora „le rodeÅŸte Å£arina din belÅŸug” să dea de mâncare celor lipsiÅ£i ÅŸi defavorizaÅ£i, trebuie să facă ÅŸi filantropie.

Foamea de îndumnezeire

            Urmărind mai departe firul Evangheliei, vedem că accentul nu cade pe acest aspect, că tocmai după această poruncă vine esenÅ£ialul. Pe fondul dialogului de surzi, Hristos deschide Universul Său: Apostolul Andrei prezintă pe un copil care avea cinci pâini de orz ÅŸi doi peÅŸti pe care Hristos porunceÅŸte să le aducă la El (In. 6, 9). De ce dar cinci pâini ÅŸi de ce doi peÅŸti? Simbolistica acestor numere a fost evaluată de hermeneuÅ£ii biblici, astfel încât numărul pâinilor trimitea inevitabil la cele cinci simÅ£uri cu care a fost învestită fiinÅ£a umană ÅŸi care prin hrană duhovnicească trebuie să se spiritualizeze, având ca fundament adevărul exprimat de ideograma grecească. Pe de altă parte, minunea aceasta poate fi încadrată într-un tablou euharistic în care Hristos oferă umanităţii Trupul Său care dă viaţă ÅŸi care potoleÅŸte foamea fiinÅ£ială de îndumnezeire a unei lumi ce îÅŸi aÅŸtepta Păstorul. Proscomidia se oficiază din materia tainei: cinci prescuri, una principală, din care preotul slujitor scoate Sfântul AgneÅ£ ce se va preface în ÎnsuÅŸi Trupul Mântuitorului Iisus Hristos. Această prescură simbolizează pe Fecioara Maria - Născătoarea. Cei doi peÅŸti simbolizează cele două firi pe care Iisus le are - dumnezeiască ÅŸi omenească - ÅŸi trimit, pe de o parte, la comuniunea celor două firi în persoana Domnului Iisus, iar pe de alta, la comuniunea dintre Dumnezeu ÅŸi om. IXTYS, în limba greacă, înseamnă Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul ÅŸi nu este altceva decât sămânÅ£a ce ascunde în ea adevărul care, mărturisit, aduce după sine câÅŸtigarea vieÅ£ii veÅŸnice: „aceasta este ViaÅ£a veÅŸnică: să te cunoască pe Tine, singurul ÅŸi adevăratul Dumnezeu” (In. 17, 3). Ofrandele aparÅ£in unui copil, adică unei fiinÅ£e curate, inocente, nevinovate. Nu întâmplător copilul este luat de Dumnezeu ca model de curăţie ÅŸi icoană a împărăţiei Sale: „De nu vă veÅ£i întoarce ÅŸi nu veÅ£i fi precum pruncii, nu veÅ£i intra în împărăţia cerurilor” (Mt. 18, 3). În altă parte, Hristos zice: Dacă aduci darul tău la altar ÅŸi eÅŸti certat cu fratele tău, mergi, împacă-te cu pârâÅŸul tău ÅŸi apoi vină ÅŸi oferă darul tău altarului (cf. Mt. 5, 23-24). AÅŸadar, nimic necurat nu intră în Împărăţia lui Dumnezeu. Din pregătirea Liturghiei Euharistice, adică a înmulÅ£irii celor cinci pâini ÅŸi doi peÅŸti, Hristos ne învaţă că la cina Sa nu trebuie să participăm oricum.  AmintiÅ£i-vă de cel ce nu avea haină de nuntă. A fost scos afară de la banchetul euharistic al Fiului de împărat. Tocmai de aceea, în tradiÅ£ia Bisericii, cel ce pregăteÅŸte ofrandele pentru liturghie trebuie să fie curat trupeÅŸte ÅŸi sufleteÅŸte. Prin parohii, de regulă, prescurile sunt pregătite de o văduvă evlavioasă sau de o familie a cărei viaţă este conformă cu morala ÅŸi Evanghelia lui Hristos.

            După această pregătire prealabilă, pentru că locul era pustiu ÅŸi ceasul târziu, Hristos a poruncit apostolilor să aÅŸeze mulÅ£imile pe iarbă, în grupuri separate, de câte 100 ÅŸi de câte 50 de persoane. Aceasta înseamnă că Hristos euharistic este acelaÅŸi în fiecare comunitate care împărtăşeÅŸte aceeaÅŸi credinţă ÅŸi trăieÅŸte după poruncile Lui: uniÅ£i în unicul Dumnezeu prin credinţă ÅŸi fapte bune. În felul acesta, pustiul Betsaidei a devenit un sfânt disc pe care miridele umane aÅŸteptau prefacerea, transubstanÅ£ierea ÅŸi integrarea lor în comuniunea cu Dumnezeu. Trupul lui Hristos oferit omului îl face pe acesta ca, la rândul său, să devină trup al lui Hristos ca Biserică neprihănită: „ale Tale dintru ale Tale”. Apoi, luând pâinile ÅŸi peÅŸtii, privind la cer, a binecuvântat ÅŸi frângând a dat ucenicilor, iar ucenicii mulÅ£imilor (Mt. 14, 19).

Locul întâlnirii cu Dumnezeu

Urmărind cronologia faptelor Mântuitorului, gesturile Marelui Arhiereu, observăm că Acesta le face pentru prima dată în faÅ£a ucenicilor ÅŸi a mulÅ£imilor. Se va mai face întocmai la Cina cea de Taină ÅŸi la Emaus, înainte ÅŸi după Înviere. Tocmai din acestea deducem că, prin minunea aceasta, Hristos instituie „universul euharistic” în care ne întâlnim „cei curaÅ£i cu inima” în Hristos Cel ce se aduce ÅŸi Cel ce este adus, Cel ce ne primeÅŸte ÅŸi în acelaÅŸi timp Cel ce se împarte ÅŸi niciodată nu se sfârÅŸeÅŸte. Preotul, după consumarea elementelor euharistice, după Epicleză, înainte de împărtăşirea sa ÅŸi a credincioÅŸilor, adaugă în completare ce a zis la rugăciunea de la Heruvic: „Se sfărâmă ÅŸi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă ÅŸi nu se desparte, cel ce se mănâncă pururea ÅŸi niciodată nu se sfârÅŸeÅŸte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinÅ£eÅŸte”. E tocmai ceea ce s-a petrecut la înmulÅ£irea pâinilor: „au mâncat toÅ£i ÅŸi s-au săturat ÅŸi au strâns rămăşiÅ£ele de fărâmituri, douăsprezece coÅŸuri pline” (v. 20).

Iată ce miracol! De la liturghie trebuie să pleci sătul trupeÅŸte ÅŸi sufleteÅŸte, mai îndreptat la casa ta, mai bun, mai înÅ£elept, mai curat, căci euharistic, trupul lui Hristos, foc fiind, arde spinii păcatelor; intră în alcătuirea mădularelor, în rărunchi, în inimă; curăţeÅŸte sufletul; sfinÅ£eÅŸte gândurile ÅŸi oasele; numărul deplin al celor cinci simÅ£uri îl luminează; pătrunde în fiinÅ£a ta frica de Dumnezeu, care pururea acoperă ÅŸi păzeÅŸte de tot lucrul pierzător de suflet; spală, îndreptează, înÅ£elepÅ£eÅŸte ÅŸi luminează; arată locaÅŸ al Duhului; iar cel ce primeÅŸte pe Hristos euharistic nu mai este sălaÅŸ păcatului, ci templu al Duhului Sfânt.

Mai apare, însă, o aÅŸa-zisă antilogie, un paradox. La început se spunea că locul era pustiu, iar acum, în timpul Liturghiei, Hristos porunceÅŸte mulÅ£imilor „să stea pe iarbă”. Deci pustiul, fără nimic, piatră arsă, fără nicio urmă de viaţă, apare acum ca o peluză. Este ceea ce s-a petrecut oarecând în pustiu, pe vremea lui Moise. La rugăciunea ÅŸi credinÅ£a lui Moise, apa a izvorât din piatră seacă atunci când mai marele poporului a lovit aceasta cu toiagul, iar mana a căzut din cer, din care au băut ÅŸi s-au săturat. AÅŸa ÅŸi aici s-a petrecut ceea ce psalmistul a prezis de multă vreme: „Prefăcut-a râurile în pământ pustiu, izvoarele de apă în pământ însetat. Åži pământul cel roditor în pământ sărat din pricina celor ce locuiesc pe el. Prefăcut-a pustiul în iezer de apa, iar pământul cel fără de apă în izvoare de ape; ÅŸi a aÅŸezat acolo pe cei flămânzi ÅŸi au zidit cetate de locuit” (Psalm 106, 33-36). AÅŸadar, credinÅ£a, spune Hristos, mută munÅ£ii din loc, È™i transformă pustiul în grădina Maicii Domnului. Adică locul unde se săvârÅŸeÅŸte Sfânta Liturghie se transformă în oază spirituală, loc de întâlnire cu Dumnezeu, rai plin de flori ÅŸi verdeaţă, pentru ca întâlnirea cu El să fie cât mai agreabilă ÅŸi cât mai confortabilă.

Pâinea euharistică nu se dă de oricine ÅŸi oricui

            Important este ÅŸi că după Împărtăşanie s-au adunat douăsprezece coÅŸuri pline cu firimituri. Deci nu altcineva, ci apostolii care au primit din mâna lui Hristos pâinea, tot ei au adunat ÅŸi firimiturile; n-au lăsat pe alÅ£ii ÅŸi nu le-au lăsat la păsările cerului. Aceste cuvinte sunt pline de sens. Mai întâi, Hristos împarte pâinea euharistică, după ce o binecuvintează, apostolilor, nu altora, nu femeilor, care erau din abundenţă acolo, care ar fi fost mai grijulii, mai îndemânatice. Dar nu era o mană ca oricare. Pâinea euharistică se împarte de către cei consacraÅ£i, cu mandat ÅŸi învestitură speciale în Biserică. La Cina cea de taină nu era nicio femeie; la Emaus de asemenea. Ceea ce înseamnă că numai cei aleÅŸi, apostolii ÅŸi după ei episcopii ÅŸi preoÅ£ii, au acest mandat să fie miniÅŸtri ai tainelor lui Dumnezeu, prin hirotonie. Fiecare preot, după hirotonie, în aceeaÅŸi Liturghie, până la împărtăşanie, după Epicleză, este chemat de către ierarhul care l-a hirotonit, pentru a-i oferi, pe un taler special, Trupul lui Hristos, zicându-i: „primeÅŸte odorul acesta ÅŸi-l păstrează până la a doua venire a lui Hristos, Care din mâinile tale îl va cere”. Deci, apostolii primesc din mâna Arhiereului veÅŸnic pâinea euharistică ÅŸi aceasta este împărÅ£ită celor din „comunităţile” aÅŸezate pe iarbă. Åži acum, dacă este o bună organizare, la o liturghie, din cinci pâini poÅ£i să împărtăşeÅŸti tot atâÅ£ia oameni ca în pustia aceea! De aceea, la început ziceam că nu trebuie să confundăm pâinea de toate zilele, înmulÅ£ită copios de Hristos pentru toÅ£i oamenii pământului, cu pâinea euharistică, care nu se dă de oricine ÅŸi oricui.

Cei ce s-au împărtăşit din pâinea oferită de Hristos mai întâi au primit cuvântul, s-au curăţit prin spovedanie. Căci, zice Evanghelia, „a vindecat pe toÅ£i bolnavii lor”, adică cei ce erau acolo ÅŸi erau ÅŸi păcătoÅŸi care au fost invitaÅ£i, pentru că ÅŸi Iisus, spune Evanghelia, asemenea lui Ioan, boteza (cf. Ioan 3, 22). Tot ce s-a petrecut în pustiu nu a fost altceva decât o pregătire spirituală pentru masa euharistică de la finalul zilei, un mod pedagogic de a-i face pe cei prezenÅ£i să înÅ£eleagă faptul că Hristos Cel ce le vorbeÅŸte ÅŸi le vindecă neputinÅ£ele acum va fi cu ei „în toate zilele”, după Rusalii ÅŸi până la sfârÅŸitul veacurilor, în forma pâinii celei adevărate, care dă viaţă. E cel mai evident mod de a transmite realitatea prezenÅ£ei Sale liturgice în viaÅ£a cotidiană a „celor unÅŸi”, creÅŸtinilor, care se vor întâlni cu Hristos în vinul ce este Sânge, în pâinea care este Trup, în peÅŸtele care este Hristos, în uleiul care este roada Duhului, în apa care este izvor ce curge spre viaÅ£a veÅŸnică. Ilie a înmulÅ£it făina ÅŸi uleiul din care se făcea pâinea supravieÅ£uirii în timp de foamete, ca o prefigurare a elementelor euharistice care sunt „medicamentul nemuririi”, deoarece într-o perioadă în care cerul rodnic era închis din cauza închinării idoleÅŸti, în acel pustiu al absenÅ£ei, Dumnezeu era prezent tocmai în gestul ÅŸi în elementele folosite de prooroc. Hristos în pustiu vindecă pe toÅ£i cei bolnavi după ce, aÅŸa cum proceda de obicei, le iertase păcatele, apoi îi împărtăşeÅŸte cu cuvântul, pentru ca, în cele din urmă, să li se ofere ca hrană euharistică. ÎnsuÅŸi canonul gestual folosit de Hristos la înmulÅ£irea pâinilor (luând pâinile ÅŸi peÅŸtii, privind la cer, a binecuvântat ÅŸi, frângând, a dat ucenicilor) se regăseÈ™te la momentul solemn al Cinei: „luând pâinea, binecuvântând, a frânt ÅŸi a dat ucenicilor”, amănunt ce subliniază acelaÅŸi caracter, iar aceasta cu atât mai mult cu cât Evanghelia Sfântului Ioan ne spune că acest eveniment al înmulÅ£irii s-a petrecut aproape de paÅŸtile evreilor (In. 6,4), ce va deveni PaÅŸtile pe care cu dor va dori să-l mănânce împreună cu ucenicii Săi.

            Cât priveÅŸte rămăşiÅ£ele adunate de cei ce au împărtăşit credincioÅŸii, acesta este un lucru tot atât de însemnat ca ÅŸi părticica pe care au dat-o spre hrana euharistică. Poate cineva cunoaÅŸte, mă refer la credincioÅŸi, a observat ce face preotul după ce s-a împărtăşit pe sine ÅŸi pe credincioÅŸi din Trupul lui Hristos. Cu grijă, ajutat de un burete liturgic, adună ÅŸi cea mai mică părticică ce a căzut pe Sfântul Antimis, pentru a o pune în Sfântul Potir. Preotul liturgist ÅŸtie că Hristos este prezent integral în fiecare părticică, firimitură, indiferent de mărimea ei. Acestea nu trebuie să se piardă, nici să se arunce, căci este mare greÅŸeală. Este tocmai ceea ce au făcut apostolii după distribuirea părticelelor euharistice: adună fiecare din „comunitatea” sa firimiturile, pentru ca acestea să nu se piardă, ci să fie consumate cu evlavie până la cea din urmă. Gestul lor aminteÅŸte de grija pe care evreii o aveau faţă de rămăşiÅ£ele mesei pascale, însă de data aceasta, apostolii nu le ard, deoarece ele sunt mărturia unei jertfe nesângeroase, a unui nou legământ al iubirii milostive, ce au puterea de a trece „de la moarte la viaţă ÅŸi de pe pământ la cer” pe cei ce le consumă. Grija apostolilor faţă de rămăşiÅ£ele ospăţului mesianic ne face să înÅ£elegem realitatea prezenÅ£ei hristice în cea mai mică părticică euharistică ÅŸi ne duce cu gândul la Sfintele păstrate în chivotul de pe Sfânta Masă ÅŸi administrate pruncilor ÅŸi bolnavilor de către preoÅ£i în împrejurările cele mai delicate ale vieÅ£ii. Asemenea firimiturilor din pustiu, care nu au fost lăsate păsărilor cerului sau altor vieÅ£uitoare, pentru că acestea nu au conÅŸtiinţă de sine, ele nu se pot împărtăşi cu Hristos, nu au suflet, ci doar viaţă, fiecare după felul lor, aceste Sfinte sunt păstrate ÅŸi administrate încă de la începutul vieÅ£ii spirituale.

Pe de altă parte, pe câmpurile care rodesc hrana de toate zilele, am văzut că Hristos porunceÅŸte să se lase ÅŸi pentru păsările cerului rămăşiÅ£e, pentru ca acestea să aibă hrană la bună vreme. Aceste firimituri ne duc cu mintea la femeia cananeiancă, ce mijlocea vindecarea fiicei ei, È™i la cuvintele Mântuitorului Care i-a zis: „nu este bine să iei pâinea copiilor ÅŸi să o arunci câinilor”, ea a răspuns: „da, Doamne, dar ÅŸi câinii mănâncă de la masa stăpânilor lor” (Mt 15, 26-27). Cu alte cuvinte, la masa Împărăţiei nu este chemat doar poporul ales, ci ÅŸi „alte oi” din alt staul, alte neamuri care înaintea celor aleÅŸi vor intra în Împărăţie, împărtăşindu-se din firimiturile euharistice ce poartă în ele pe Hristos la fel de întreg, pentru că darul mântuirii este oferit tuturor. Evanghelistul Ioan ne oferă câteva amănunte foarte preÅ£ioase în sprijinul afirmaÅ£iilor noastre ÅŸi anume faptul că Mântuitorul a spus apostolilor: „adunaÅ£i fărâmiturile ce au rămas, ca să nu se piardă ceva” (In. 6, 12), iar puÅ£in mai înainte, spune că această minune s-a petrecut cu puÅ£in timp înainte de PaÅŸtile iudeilor, deci am putea spune că ceea ce s-a petrecut în pustiu a fost o masă euharistică. La PaÅŸtile iudeilor, masa pascală presupunea consumarea integrală a mielului, iar rămăşiÅ£ele trebuiau arse tocmai pentru a nu se pângări ceva din conÅ£inutul ei.

Hristos, Pâinea cea vie

            Cheia înÅ£elesurilor euharistice ale înmulÅ£irii pâinilor ÅŸi peÅŸtilor ne-o oferă Ioan Evanghelistul. În capitolul 6, după această minune, Iisus se retrage singur în munte „cunoscând că voiau să-L facă rege”, iar ucenicii au plecat cu corabia în Capernaum. A doua zi, mulÅ£imile îl găsesc în sinagoga din Capernaum, iar Domnul le reproÅŸează faptul că acest interes al lor este unul pur omenesc: „Mă căutaÅ£i nu pentru că aÅ£i văzut minuni, ci pentru că aÅ£i mâncat din pâini ÅŸi v-aÅ£i săturat” (In, 6,26). Următorul verset le schimbă perspectiva căutării lor ÅŸi a substanÅ£ei mâncării de care aveau, de fapt, nevoie: „lucraÅ£i nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaÅ£a veÅŸnică”. (In. 6, 27). Mai mult decât mana pe care Dumnezeu, prin mijlocirea lui Moise, a dat-o părinÅ£ilor lor în pustiu pentru nevoile trupului, Hristos este „pâinea cea adevărată”, „pâinea cea vie care s-a coborât din cer ÅŸi care dă viaţă lumii, iar cel ce va mânca din pâinea aceasta nu va mai flămânzi niciodată” (In. 6, 35). Apoi le vorbeÅŸte deschis aceloraÅŸi oameni pe care îi săturase în pustiu cu o zi înainte: „Eu sunt pâinea vieÅ£ii... cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaÅ£a lumii este trupul Meu” (In. 6, 51). Acum este momentul în care Mântuitorul dezleagă înÅ£elesul euharistic al minunii din pustiu. Sfântul Ioan evaluează acest moment în cap. 6, subliniind în mod explicit paralelismul între Hristos ÅŸi Pâinea cea vie, mutând rostirea cuvintelor de instituire a tainei Sfintei Împărtăşanii de la Cina cea de taină, în acest context, astfel încât, pentru noaptea cinei oferă un spaÅ£iu generos doar smereniei (spălarea picioarelor) ÅŸi iubirii, care să constituie noua lege ÅŸi noul testament al creÅŸtinătăţii: „cel ce mănâncă Trupul meu ÅŸi bea sângele Meu are viaţă veÅŸnică... cel ce mănâncă Trupul Meu ÅŸi bea Sângele Meu rămâne întru Mine ÅŸi Eu întru el”(In. 6, 54-56).

De aceea, în concluzie, trebuie să spunem că mesajul lui Hristos ce reiese din acest episod biblic al înmulÅ£irii pâinilor este imaginea liturghiei primare din lume. CredincioÅŸii care vor gusta din această hrană „se satură” din prezenÅ£a lui Dumnezeu ÅŸi se adapă din apa vie care-i ajută să nu mai înseteze niciodată. Să ne străduim să vedem lucrurile în profunzimea lor! Amin. (fragment din volumul Biserica È™i transfigurarea timpului, ÎnaltpreasfinÅ£itul Ioachim, Editura Filocalia, 2014)