Sfântul Evanghelist Matei ne relatează în capitolul al XV-lea al evangheliei sale faptul că Iisus, înconjurat de SfinÈ›ii Apostoli, se afla „în părÈ›ile Tirului È™i ale Sidonului”, porturi feniciene situate pe țărmul de Est al Mării Mediterane locuite de păgâni, care se închinau idolilor Baal È™i Astarta. Ajuns în afara hotarelor Țării Sfinte, Hristos Domnul transmite apostolilor care erau educaÈ›i în spiritul Legii Mozaice un mesaj misionar È™i anume faptul că Evangelia are valoare universală, iar venirea Sa în lume, ca Fiul al lui Dumnezeu, nu era circumscrisă geografic graniÈ›elor Palestinei È™i valabilă doar pentru cei ce îÈ™i revendicau originea ca popor născut din Patriarhul Avraam. De altfel, textul scripturistic ne relatează în repetate rânduri întâlnirea dintre Hristos Domnul È™i oameni de alte credinÈ›e decât cea mozaică, cărora le laudă puterea credinÈ›ei È™i pe care îi arată ca exemple de urmat pentru cei care, deÈ™i făceau parte din poporul ales, pierdeau din vedere esenÈ›ialul Legii È™i valoarea spiritului ei, rămânând captivi literei È™i împlinirii formale a preceptelor. Nu atingerea de corpurile celor decedaÈ›i sau dialogul cu închinătorii la idoli întinează, ci formalismul È™i fariseismul, nu praful de pe sandale trebuie scuturat, ci de închistarea în prejudecăți trebuie să ne eliberăm. Acesta este motivul pentru care Hristos spune, nu de puÈ›ine ori, că noul popor ales născut din credinÈ›a în adevăratul Dumnezeu va cuprinde nu doar pe fiii lui Israel, ci È™i pe „mulÈ›i de la răsărit È™i de la apus care vor veni È™i vor sta la masă cu Avraam È™i cu Isaac È™i cu Iacov în împărăția cerurilor. Iar fiii împărăției vor fi aruncaÈ›i în întunericul cel mai dinafară” (Matei 8, 11-12).
Cuvinte mărturisitoare
De data acesta, în È›inuturile locuite de păgâni, Hristos este întâmpinat de o femeie cananeeancă ce striga: „MiluieÈ™te-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un diavol”. Nu este prima dată când Hristos Domnul aude pe cineva numindu-l astfel. Bartimeu, orbul, rosteÈ™te cuvinte asemănătoare, arătând că vedea mai bine esenÈ›a lucrurilor decât liderii religioÈ™i ai lui Israel, pentru care Iisus era doar un Învățător din Nazaret. La rândul său, femeia cananeeancă, stăpânită de suferinÈ›a pentru fiica ei care era posedată de diavol È™i de neputinÈ›a vindecării acesteia, striga aceste cuvinte arătând că recunoÈ™tea în Iisus pe Fiul lui David, adică pe Mesia cel prezis de profeÈ›i, singurul capabil să aline suferinÈ›a oamenilor È™i să vindece rana mereu deschisă a umanității înstrăinate de Dumnezeu. Cuvintele sale pline de speranță erau o mărturisire de credință. Doar Iisus, Fiul lui David îi putea vindeca fiica posedată de diavol.
De altfel, această pericopă evanghelică împlineÈ™te tripticul duminicilor care zugrăvesc chipuri de oameni înzestraÈ›i cu virtuÈ›i profunde dincolo de statutul, de înfățiÈ™area sau de numele lor È™i care înÈ›eleg să depună un efort personal suplimentar pentru a putea fi ascultaÈ›i de Dumnezeu È™i a fi daÈ›i astfel ca exemplu de vieÈ›uire È™i de mărturisire a credinÈ›ei È™i creÈ™tinilor de astăzi în vederea trăirii autentice a perioadei liturgice a Triodului care va începe cu Duminica VameÈ™ului È™i Fariseului. Și vameÈ™ul Zaheu care mărturiseÈ™te din sicomor dumnezeirea lui Hristos È™i pocăinÈ›a pentru nedreptățile săvârÈ™ite, dar È™i Bartimeu, orbul, care vede în Iisus pe Fiul lui David È™i strigă cu atât mai tare cu cât cei prezenÈ›i încercau să-l oprească, sunt exemple care, alături de femeia cananeeancă, ne motivează să ne smerim È™i să fim mărturisitori ai credinÈ›ei, dacă dorim cu adevărat să ne schimbăm viaÈ›a È™i să fim în comuniune cu Dumnezeu.
Revenind la relatarea textului evangheliei de astăzi, observăm că Iisus, auzind cuvintele rostite de această femeie, întârzie să îi răspundă, dar procedează astfel nu pentru că în calitate de evreu nu trebuia să se oprească din drumul său pentru a vorbi cu un străin care era È™i păgân, ci pentru a arăta ucenicilor credinÈ›a adevărată, mărturisitoare a acestei străine, intensitatea rugăciunii È™i stăruinÈ›a ei.
Darul lui Dumnezeu nu poate fi trăit egoist
A lăsat-o pe femeie să strige în urma lor până ce ucenicii lui au intervenit pentru a cere ei înÈ™iÈ™i lui Hristos să Se oprească, spre a răspunde rugăciunii disperate a acesteia. Însă, oprindu-Se, Hristos nu răspunde femeii, ci rosteÈ™te o sentință care concentra în ea mesajul exclusivist al mentalității iudaice È™i pretenÈ›ia de superioritate a credinÈ›ei mozaice: „nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15, 24).
Făcând această remarcă, Hristos vrea să arate ucenicilor unde poate conduce înÈ›elegerea unilaterală a preceptelor Legii È™i trăirea egoistă a darului lui Dumnezeu, de aceea, în continuarea pericopei evanghelice, răspunzând rugăciunii stăruitoare a femeii, Hristos Domnul îi spune: „Nu este bine să iei pâinea copiilor È™i s-o arunci câinilor” (Matei 15, 26). Atitudinea Mântuitorului Iisus Hristos de până la acest moment È™i cuvintele rostite arată de fapt mentalitate specifică fiilor lui Israel, pretenÈ›ia de superioritate față de celelalte popoare È™i modul în care erau evaluaÈ›i închinătorii la idoli. Cuvintele adresate femeii de către Mântuitorul sunt dure, ele arătând faptul că cei care nu se închinau adevăratului Dumnezeu erau consideraÈ›i de către evrei ca făcând parte din rândul animalelor, al necuvântătoarelor. Acest este motivul pentru care Hristos, prin atitudine È™i cuvinte, urmând logica preceptelor iudaice, arată o oarecare detaÈ™are față de problemele femeii de neam străin care cerea ajutorul unui evreu. De altfel, până în acest punct al evangheliei se poate observa un permanent dialog între mentalitatea iudaică È™i credinÈ›a È™i dorinÈ›a popoarelor străine de a cunoaÈ™te pe Dumnezeu, între permanenta atenÈ›ie a Domnului față de cei de alt neam È™i necesitatea integrării lor, lucru pe care apostolii îl observă È™i pe care îl vor pune în practică după Rusalii. MotivaÈ›ia prezenÈ›ei lui Hristos în tinutul Tirului È™i al Sidonului este aÈ™adar dorinÈ›a de a arăta apostolilor un exemplu de credință profundă mărturisită de un păgân, universalitatea mesajului evangheliei È™i necesitatea recuperării celor înstrăinaÈ›i de Dumnezeu.
Ascultând cuvintele aspre ale Mântuitorului, femeia cananeeancă nu s-a simÈ›it jignită, nu s-a tulburat, ci a acceptat ceea ce a afirmat Hristos, adică superioritatea credinÈ›ei evreilor È™i nedesăvârÈ™ita credință a conaÈ›ionalilor ei, spunând: „Da, Doamne”. Prin aceste cuvinte femeia a arătat că, alături de credință È™i răbdare, avea È™i înÈ›elepciune È™i smerenie. Ea se recunoaÈ™te inferioară evreilor care aveau Legea descoperită de Dumnezeu È™i care, pe drept, se puteau numi fii ai lui Dumnezeu, chemaÈ›i să cineze în împărăția cerurilor la masă cu patriarhii Vechiului Testament, gustând din pâinea nemuririi, însă dorea să fie părtașă È™i ea la această cină, fie È™i în postura celui care se mulÈ›umea cu ceea ce prisosea mesenilor: „dar È™i câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15, 27). Era conÈ™tientă de valoarea Dumnezeului lui Israel, dorea vindecarea fiicei ei È™i trăirea bucuriei de a fi în comuniune cu Fiul lui David. Fără a fi teolog, cananeeanca afirmă profetic un adevăr de credință pe care Hristos îl va împărtăși ucenicilor la Cina cea de Taină, atunci când a săvârÈ™it prima Sfântă Liturghie. Firmiturile Cinei celei de Taină vor hrăni toate popoarele lumii, aÈ™ezându-L pe Hristos în inima umanității întregi, pentru a o elibera de sub stăpânirea patimilor È™i a o uni cu Dumnezeu. La această cină, femeia cananeeancă devenea părtașă încă de pe acum, împărtășindu-se în mod plenar din firimiturile cuvântului lui Dumnezeu, care i-au vindecat sufletul È™i propriul copil.
Aceste cuvinte ale femeii sunt punctul culminant al unui dialog ce arată permanenta discrepanță între pretenÈ›ia de superioritate a evreilor căzuÈ›i în formalismul Legii, care nu puteau recunoaÈ™te în Iisus pe Mesia cel prezis de profeÈ›i, È™i mărturisirile de credință ale păgânilor care vedeau în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. De altfel, nu este singura mărturisire de credință venită din partea unui păgân, È™i sutaÈ™ul din Capernaum (Matei 8, 5-10), dar È™i femeia samarineancă (Ioan 4, 5-42) Îl uimesc pe Hristos cu credinÈ›a lor È™i Îl fac să exclame: „la nimeni în Israel, n-am găsit atâta credință” (Matei 8, 10).
Să ne rugăm unii pentru alții
De altfel, cananeeanca este un model pentru cei care înÈ›eleg să găsească în Dumnezeu izvorul vindecării propriilor neputinÈ›e È™i hrana pentru viaÈ›a veÈ™nică. Iubirea profundă pentru fiica ei, puterea de a se jertfi È™i a lua asupra ei suferinÈ›a propriului copil, stăruinÈ›a în a cere ajutorul lui Dumnezeu fără a-È™i pierde speranÈ›a, mijlocirea ajutorului È™i milei lui Dumnezeu în numele copilei care, posedată fiind, nu se mai putea ruga pentru sine, smerenia profundă, recunoaÈ™terea propriei neputinÈ›e, credinÈ›a puternică È™i vie în ajutorul Fiului lui David, umilinÈ›a în faÈ›a judecății lui Dumnezeu È™i nădejdea în iubirea milostivă a lui Dumnezeu sunt tot atâtea virtuÈ›i care înnobilează chipul topit de suferință al cananeencei din evanghelie. SuferinÈ›a fiicei devenise propria ei suferință, îÈ™i asumase viaÈ›a copilului ei, de aceea când cere de la Hristos milă, nu-I spune: „Doamne, ajută pe fiica mea!” sau „Doamne, ai milă de fiica mea!”, ci Îi spune: „MiluieÈ™te-mă, Doamne!” sau „Doamne, ajută-mă!”. Toate aceste cuvinte nu erau născute din faptul că îÈ™i dorea să fie eliberată de povara suferinÈ›ei pe care boala copilului o aÈ™ezase pe umerii ei, ci din neputinÈ›a unei mame care îÈ™i vedea copilul suferind fără a putea face ceva pentru vindecarea lui. Nu cerea nimic pentru ea, ci tot efortul îl depune pentru reabilitarea copilului bolnav, în cuvintele ei recunoscându-se fiecare mamă care cere ceea ce numai Dumnezeu poate oferi: bucuria vieÈ›uirii împreună sub ocrotire divină.
Cuvintele smerite ale femeii cananeence nu au rămas fără ecou în inima Fiului lui David, care, lăudând marea ei credință, i-a împlinit rugăciunea vindecându-i fiica: „O, femeie, mare este credinÈ›a ta; fie È›ie după cum voieÈ™ti! Și s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela” (Matei 15, 21-28). La rugăciunile cananeencei pline de iubire milostivă pentru fiica ei a răspuns iubirea lui Dumnezeu, care i-a vindecat copila chiar în ceasul acela, fără a-i cerceta credinÈ›a È™i a-i vedea chipul, arătându-ne importanÈ›a rugăciunii unora pentru alÈ›ii È™i valoarea credinÈ›ei curate.
Totodată, intervenÈ›ia apostolilor È™i stăruinÈ›a rugăciunii femeii cananeence, ne duc cu mintea la rolul mijlocitor al sfinÈ›ilor È™i al Bisericii care, în fiecare Sfântă Liturghie, se roagă pentru cei în suferință È™i pentru cei pentru care nu are cine să se mai roage.
NeliniÈ™tile È™i rugăciunile femeii din evanghelie ne fac să ne gândim la cei care sunt în suferință È™i care nu se mai pot ruga pentru ei înÈ™iÈ™i, la cei care sunt în spitale, la cei pe care boala îi face să nu mai poată comunica cu membrii familiei, la cei abandonaÈ›i. În toate aceste situaÈ›ii, dar È™i în multe altele, rugăciunea È™i împreuna pătimire cu cel suferind poate aduce ca răspuns iubirea milostivă a lui Dumnezeu È™i vindecarea celui bolnav.
Să reÈ›inem aÈ™adar din pericopa evanghelică citită astăzi că mântuirea nu îi este refuzată niciunui om, indiferent de neamul din care provine, câtă vreme îl caută cu credință pe adevăratul Dumnezeu, cel „Care voieÅŸte ca toÅ£i oamenii să se mântuiască ÅŸi la cunoÅŸtinÅ£a adevărului să vină” (Timotei I, 2, 4) sau câtă vreme ne rugăm unii pentru alÈ›ii, cu credință, nădejde È™i dragoste!
