Cu o zi mai înainte vorbise în sinagoga din Capernaum È™i vindecase pe cei posedaÈ›i de duhuri rele sau bolnavi de felurite afecÈ›iuni, între care È™i pe soacra lui Simon, care era bolnavă de friguri È™i care locuia în casa acestuia (Lc. 4, 38-39). A doua zi anunță că va merge să binevestească Împărăția lui Dumnezeu È™i altor cetăți È™i de aceea Îl întâlnim mergând de-a lungul malului Lacului Ghenizaret, înconjurat de mulÈ›imea însetată de cuvântul Său, aÈ™a cum relatează evanghelistul Luca (Lc. 4, 32). Nu se istoriseÈ™te în evangheliile sinoptice (Mt. 8,14-15; Mc. 1, 29-31) despre ce le-a vorbit, ci este precizat doar îndemnul de a merge cu corăbiile la loc adânc pentru a prinde peÈ™te, spre nedumerirea pescarilor care È™tiau dintotdeauna rostul acestui meÈ™teÈ™ug È™i care erau convinÈ™i că o nouă încercare de a întinde plasele la acea oră din zi, după ce toată noaptea se osteniseră fără vreun rezultat, ar fi fost un eÈ™ec total È™i o pierdere de vreme.

Corabia lui Simon, amvonul pescarilor

Totodată, vedem că, acum, nu vorbeÈ™te oamenilor din mijlocul lor, ci alege să cuvânteze din corabia lui Simon. Le-a vorbit cred despre greutățile vieÈ›ii de pescar, despre pericolul navigării pe mare, despre nesiguranÈ›a câÈ™tigării traiului zilnic pentru un pescar care poate încheia o zi de muncă fără a avea ce pune pe masă familiei, despre faptul că un astfel de om are nevoie să spere în ajutorul pe care doar Cel ce a făcut marea È™i toate cele ce sunt în ea, îl poate da. Poate că după un astfel de cuvânt îi îndeamnă să pescuiască din nou, să arunce plasele cu credinÈ›a că vor È™i prinde ceva, căci Cel ce i-a trimis poate È™i din pietre să ridice pe fiii lui Israel, iar cu doi peÈ™ti poate sătura 5000 de oameni.

Desigur că motivele pentru care Învățătorul alege să predice din corabie È™i nu din mijlocul mulÈ›imii sunt justificate.

Acum Hristos îÈ™i alegea apostolii care, pentru a predica Evanghelia, aveau nevoie de convingerea că El este Fiul lui Dumnezeu. Vindecarea soacrei lui Simon nu schimbase inima pescarului, însă pescuirea mulÈ›imii de peÈ™te la miezul zilei È™i într-o cantitate atât de mare nu numai că l-a uimit, ci chiar l-a înfricoÈ™at. Cu siguranță nu mai văzuse aÈ™a ceva niciodată, iar această experiență l-a făcut să înÈ›eleagă natura Celui aflat în corabia sa. Hristos a urcat în corabia celor care se osteniseră în zadar, vrând să arate că El va fi întotdeauna acolo unde sunt neputinÈ›e, lipsuri È™i încercări pentru a împlini cele nedesăvârÈ™ite. Iar după ce a predicat a confirmat prin minuni natura È™i adevărul celor spuse, că fără Dumnezeu nimeni nu poate face nimic. Totodată, prezenÈ›a Sa în corabie în postura de Învățător a devenit icoana profetică a Bisericii luptătoare, aflată în permanentă luptă cu valurile tumultoase ale lumii mereu ostile lucrării mântuitoare, dar permanent ocrotite de Hristos – Cârmaciul celor ce sunt pe mare departe.

Numai cu Dumnezeu imposibilul devine realizabil

„IeÈ™iÈ›i în larg È™i aruncaÈ›i plasele ca să prindeÈ›i peÈ™te!” (Lc. 5,4). Simon pescarul gândeÈ™te că această poruncă este absurdă, dar aflat încă sub impresia cuvântului predicii Mântuitorului, a mânat la adânc corabia. Rezultatul a fost impresionant, astfel încât în acel moment, în inima lui Petru s-a petrecut un cutremur, o descoperire. A conÈ™tientizat că nu efortul omului sau logica elementară È™i priceperea, ci intervenÈ›ia lui Dumnezeu È™i conlucrarea cu harul pot face imposibilul realizabil.

Obosit de efortul depus pentru a aduna mulÈ›imea de peÈ™ti, Simon se aruncă la picioarele lui Iisus zicând: „IeÅŸi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Luca 5, 8). O expresie care concentrează în ea toată admiraÈ›ia È™i neputinÈ›a pescarului. E o mărturie a micimii È™i neînsemnatei sale fiinÈ›e, care se vede martoră la făptuirea acestei minuni de către Dumnezeu, Care se afla în corabia sa È™i Care tocmai pătrunsese în inima lui. SimÈ›ind prezenÈ›a lui Dumnezeu în fiinÈ›a sa, Petru È™i ceilalÈ›i înÈ›eleg în acea clipă că se află în faÈ›a transcendenÈ›ei Domnului È™i sunt bulversaÈ›i È™i copleÈ™iÈ›i de preaplinul bunătății Lui. Sunt debusolaÈ›i din cauza păcatelor lor, din cauza diferenÈ›ei uriaÈ™e care există între taina lui Dumnezeu È™i taina omului. Toată È™tiinÈ›a È™i experienÈ›a acumulate de-o viață ca pescar, tot edificiul convingerilor È™i certitudinilor sale fuseseră răsturnate de cuvintele È™i puterea dumnezeiască a acestui Învățător. Cuvintele lui Petru arată tulburarea lăuntrică È™i adâncul de smerenie È™i umilință pe care îl simte omul care se apropie de Dumnezeu. A simÈ›it că Cel ce făcuse minunea era Dumnezeu, iar el, Petru, nu era pregătit să se apropie de Dumnezeu aÈ™a cum Moise sau Ilie au reuÈ™it să fie. Nu a înÈ›eles atunci Petru că pentru a te întâlni cu Dumnezeu nu trebuie neapărat să urci muntele propriei nedesăvârÈ™iri, ci Îl poÈ›i vedea mai ales umilindu-te, pentru că El coboară chenotic în inima curățită È™i smerită a omului pentru a-l umple de bunătatea È™i darurile Sale. Nu doar angajându-te la efort ascetic, cât mai ales recunoscându-È›i neputinÈ›a È™i umilindu-te/pocăindu-te Îl poÈ›i simÈ›i pe Dumnezeu.

Petru a rămas de altfel în aceeaÈ™i stare sufletească până la sfârÈ™itul activității mesianice, într-o atitudine de admiraÈ›ie, iar ceea ce confirmă aceasta sunt cuvintele pe care le adresează lui Hristos atunci când El îi cere să-L lase să-i spele picioarele, înainte de Cina cea de Taină: „Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?....Nu-mi vei spăla picioarele în veac” (Ioan 13, 6-8). Petru deschide de altfel seria celor care cu umilință s-au considerat nevrednici pentru a-L putea încăpea în casa È™i inima lor pe Dumnezeu, dar care au simÈ›it din plin binecuvântarea prezenÈ›ei Sale. Să ne amintim de Sfântul Ioan Botezătorul care se considera nevrednic să-I ducă încălțămintea Mielului lui Dumnezeu (Matei 3,11), de sutaÈ™ul care mijloceÈ™te vindecarea slugii sale „Doamne nu sunt vrednic să intri sub acoperiÈ™ul casei mele” (Matei 8,8), de vameÈ™ul care umilindu-se nu cuteza nici privirea să o ridice în templu (Luca 18, 13), de fiul risipitor care cerea să nu mai fie numit fiu al tatălui său (Ioan 15,19) sau de femeia cananeancă ce se umileÈ™te recunoscând pe Stăpânul său (Matei 15,27). Exemple care arată că omul se umple de prezenÈ›a lui Dumnezeu cu atât mai mult cu cât se goleÈ™te de sinele egoist printr-o atitudine de smerită cugetare È™i smerită vieÈ›uire. AÈ™a È™i apostolii, Petru, Ioan È™i Iacov la malul mării, după ce au fost martori la minune, au lăsat îndată corăbiile pline de peÈ™te È™i oportunitatea unui câÈ™tig imediat È™i au urmat Celui care le umpluse fiinÈ›a de prezenÈ›a dumnezeirii Sale (Luca 5, 11). Vederea Sa È™i prezenÈ›a Sa erau singura realitate de care aveau nevoie pentru întreaga viață.

Convertire și devenire

Răscolit în profunzimile sufletului său, Petru e cuprins de frică. Însă, Hristos, în această clipă, nu îl lasă pradă sentimentelor, ci îi încredinÈ›ează misiunea apostolatului: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni”(Luca 5, 10) Această minune săvârÈ™ită È™i pentru cei care vor deveni apostoli ai Săi voia să încredinÈ›eze pe Petru că atunci când va fi pescar de oameni È™i nu va reuÈ™i să prindă în mreaja cuvântului pe oameni, sau va preaslăvi Hristos înaintea prigonitorilor, Dumnezeu îi va da putere È™i cuvânt ca să mărturisească Evanghelia Împărăției, continuând să facă minuni aÈ™a cum a făcut la malul mării Galileii. ExperienÈ›a de la malul mării este pentru Petru locul unor trăiri profunde, puternice È™i tumultoase. AÈ™a cum se È™tie, de acelaÈ™i Hristos pe care nu putea să-L primească din cauza vieÈ›ii sale nevrednice s-a lepădat în noaptea prinderii È™i judecării Sale deÈ™i se angajase să-L apere cu preÈ›ul vieÈ›ii, iar eÈ™ecul lepădării l-a făcut să plângă cu amar. ÎÈ™i câÈ™tigase cu greu numele de chefa mărturisind dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu Celui viu, dar frica de moarte l-a făcut să se lepede de El. Lacrimile pocăinÈ›ei sale însă, tot la malul mării Galileii, după ce Hristos biruise boldul morÈ›ii, l-au convins pe Învățător să-l cheme din nou la apostolat, fiind reintegrat È™i aÈ™ezat să păstorească mieluÈ™eii Împărăției printr-o întreită interogaÈ›ie: „Petre, Mă iubeÈ™ti tu pe Mine?”(Ioan 21, 15-17). Nu mai era chemat să fie pescar, ci păstor, căci acum, la finalul misiunii hristice, apostolii se încredinÈ›aseră de adevărul învierii, primiseră demnitate de apostoli È™i deveniseră o unitate ce aÈ™tepta insuflarea Duhului pentru a vesti Evanghelia tuturor neamurilor pământului. Deveniseră păstori trimiÈ™i în căutarea oilor pierdute ale unei umanități risipite în văile plângerii.

„Nu vă temeÈ›i!”

Este necesar să trăim această experiență care ne face să conÈ™tientizăm diferenÈ›a dintre ceea ce suntem noi È™i taina lui Dumnezeu. Noi suntem mici, umili È™i săraci, în timp ce transcendenÈ›a lui Dumnezeu guvernează totul. El pune întreaga Sa bunăvoință când se apleacă asupra noastră È™i ne dăruieÈ™te totul, dar rămâne, în acelaÈ™i timp, mai presus decât cerurile. El este imuabil, inefabil, nenumit, infinit È™i omniprezent. De aceea taina trebuie să vorbească prin ea însăși. Și în întâlnirea cu această adâncă taină, ne plasăm în acelaÈ™i timp în apropiere, cât È™i la distanță de Dumnezeu. Este suficient un cuvânt al Domnului, ca să ne aflăm brusc într-o legătură strânsă cu El. Să ne amintim de Isaia care spune, aproape ca Petru: „Sunt om cu buze spurcate ÅŸi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Åži pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!" (Isaia 6, 5) Atunci un serafim s-a apropiat de buzele sale cu un cărbune fierbinte „pe care îl luase cu cleÅŸtele de pe jertfelnic” È™i l-a apropiat de gura lui ÅŸi a zis: „Iată s-a atins de buzele tale ÅŸi va ÅŸterge toate păcatele tale, ÅŸi fărădelegile tale le va curăţi”. (cf. Isaia 6, 6-7) E aceeaÈ™i deschidere a spiritului care îl face pe Petru să izbucnească, aÈ™a cum ar trebui să o facem noi toÈ›i cei care ne È™tim păcătuind, ne È™tim păcătoÈ™i. Dar puterea lui Dumnezeu se arată chiar în inima păcatelor noastre, de vreme ce Hristos ne spune, ca odinioară lui Petru: „Apropie-te, nu te teme!”. Această sintagmă revine frecvent când Iisus întâlneÈ™te oameni: „Nu vă temeÈ›i!”, „AveÈ›i credință!”, „Eu sunt cu voi”. Acesta este cuvântul duminicii de astăzi: „Nu vă temeÈ›i!”, căci Domnul este cu noi, chiar È™i în ciuda aÈ™teptărilor noastre.

De aceea, dacă avem încredere È™i dacă am avea credință, nădejde È™i dragoste, în ciuda lipsurilor È™i păcatelor noastre, Dumnezeu este cu noi, în noi, dar ne È™i transcende. Putem da mărturie umplând „năvoadele” acÈ›iunilor noastre, pentru a le oferi Celui care ni le-a dăruit nouă.

Un alt cuvânt al lui Iisus spune că cel care este îndrăzneÈ› poate câÈ™tiga Împărăția lui Dumnezeu. Este adevărat, în măsura în care mărturisim prin viaÈ›a È™i cuvintele noastre taina lui Dumnezeu, care transcende lumea. În măsura în care conÈ™tiinÈ›a prezenÈ›ei lui Dumnezeu există încă în lume.

Să ne rugăm Domnului să ne ajute să devenim martori È™i mărturisitori fără teamă ai lui Hristos, în această lume blazată, care a fost deturnată de la recunoaÈ™terea Adevărului lui Dumnezeu. Amin