Cei doi orbi, deÈ™i nu-L puteau vedea pe Hristos, au auzit că unul dintre ai lor face mari minuni, aÈ™a că au hotărât să plece în căutarea Lui, pentru a-L întâlni È™i a-È™i încerca astfel ultima È™ansă. Poate că au rugat pe cineva să îi ducă la El, când au auzit că Marele-Taumaturg trece prin părÈ›ile lor. Și iată că mulÈ›imea, care Îl însoÈ›ea mereu pe Iisus, se face auzită. Orbii încep să strige: „MiluieÈ™te-ne pe noi, Fiule al lui David!” (Matei, 9, 27). Când Iisus intră în casă, orbii se apropie de El È™i Iisus le spune: „CredeÈ›i că pot să fac Eu aceasta? CredeÈ›i că vă pot Eu dărui vederea?” Iar ei răspund cu promptitudine: „Da, Doamne!” (Matei 9,28). După aceată mărturisire publică, El le atinge ochii È™i spune: „După credinÅ£a voastră, fie vouă! Åži s-au deschis ochii lor” (Matei 9, 29-30). Însă, ceea ce urmează ne atrage în mod deosebit atenÈ›ia. Evanghelia precizează în continuare că, după ce le-a deschis ochii, Hristos le porunceÈ™te cu asprime: „VedeÅ£i, nimeni să nu ÅŸtie” (Matei 9, 30). Porunca Mântuitorului, deÈ™i dată cu severitate, pare a fi inutilă, căci orbii n-au respectat-o, ci, îndată ce au ieÈ™it de acolo, au vorbit despre El tuturor. Evanghelia nu ne pomeneÈ™te despre consecinÈ›ele neascultării orbilor vindecaÈ›i È™i nici evanghelistul nu îi condamnă. Cei doi se transformă pe loc în mesageri È™i mărturisitori ai lui Hristos, ignorând o poruncă ce pare lipsită de importanță prin comparaÈ›ie cu minunea trăită.
În aceeaÈ™i zi, însă, Hristos a mai înfăptuit o minune, redând darul vorbirii unui posedat mut, ceea ce a uimit mulÈ›imea, care a exclamat: „Niciodată nu s-a arătat aÅŸa în Israel” (Matei 9,33).
Din toate acestea putem înÈ›elege cu exactitate cum prin aceste minuni Iisus S-a arătat pe Sine Adevăratul Dumnezeu, care, prin kenoză, vine, la plinirea vremii, spre a salva umanitatea din căderea È™i dificultățile spirituale È™i materiale în care se află.
AÈ™adar, cu evanghelia de astăzi, noi înÈ™ine am asistat la înfăptuirea unei minuni, chiar dacă la noi vestea aceasta a ajuns prin intermediul Scripturilor, prin mărturia evangheliÈ™tilor. Întrebarea care se pune este dacă omul contemporan mai este dispus să creadă în minuni ca cea relatată în pericopa evanghelică de la Matei. Chiar dacă suntem aici, în biserică, între cei ce cred în Dumnezeu, în ceea ce priveÈ™te minunile suntem subiectivi sau, unii, chiar puÈ›in sceptici. Și poate e firesc să fim aÈ™a, dar, dacă e să facem o mică analiză, pentru a putea accepta ceea ce ni se istoriseÈ™te de către Evanghelistul Matei că s-a întâmplat, este necesar să avem credință. După cum am văzut, Mântuitorul ÎnsuÈ™i, înainte de a-i vindeca, i-a întrebat pe orbi: „CredeÅ£i că pot să fac Eu aceasta?” (Matei 9, 28) Și abia după ce ei i-au răspuns Lui: „Da, Doamne!”, s-a atins de ochii lor, iar miracolul s-a întâmplat „după credinÈ›a lor”.
În ceea ce ne priveÈ™te, însă, să vedem cum stau lucrurile! După cum È™tim, avem cinci organe de simÈ›, care ne ajută să percepem ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Dar È™tim, spre exemplu, că există atâtea fenomene în natură care nu pot fi văzute cu ochiul liber, pentru percepÈ›ia cărora avem nevoie de diverse instrumente, cum sunt lunetele sau microscoapele, or chiar radarul – acest instrument care desfidă distanÈ›ele È™i întunericul cel mai adânc. De asemenea, există oameni care au capacități paranormale, care susÈ›in că pot detecta maladii sau găsi obiecte pierdute È™i citi gândurile. Însă toate acestea nu sunt nimic în comparaÈ›ie cu veÈ™nicia. Pentru a ne ghida fără niciun risc în acest infinit, trebuie să avem È™i noi „un radar” în fiinÈ›a noastră. Acest „radar” poate fi numit „spiritul credinÈ›ei”.
De exemplu, în copilărie acceptăm cu mai multă uÈ™urință ideile noi, chiar È™i cele în legătură cu Dumnezeu, cu religia. Copiii se remarcă prin fervoarea lor. Cu timpul, cu vârsta, acest entuziasm scade È™i ne întrebăm: care este motivul acestei răceli? Îndoiala, poate?! Ceea ce este sigur este că, odată cu trecerea anilor, constatăm că ne lăsăm pradă unei nepăsări È™i considerăm că Hristos nu mai e pentru noi, El, Cel care este o ființă superioară, divină, unică. În copilărie totul părea simplu. Cu înaintarea în vârstă, avem nevoie de argumente, de dovezi, de semne È™i minuni. Semnele sunt numeroase, minunile de asemenea. Trebuie doar ca noi să fim în stare să le recunoaÈ™tem ca atare. Cu siguranță, vindecările miraculoase sunt rare, dar sunt multe alte mari minuni care se petrec în suflete È™i inimi: suflete oarbe care, într-o clipă, primesc harul lui Dumnezeu È™i încep să vadă; oameni care nu vor să audă nimic È™i care ajung să asculte È™i să urmeze Cuvântul Domnului; corăbii ale Duhului, care înÈ›eleg mesajul Său È™i îl poartă prin viață; leproÈ™i, în descompunere prin conduita lor coruptă, care se curăță È™i trăiesc creÈ™tineÈ™te. Iată minunile lumii contemporane! Se petrec în faÈ›a noastră, a tuturor. Trebuie doar să ni le însuÈ™im, în spiritul credinÈ›ei. Acesta este instrumentul miraculos, care ne permite să vedem, dincolo de aparenÈ›e, puterea lui Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu făcut Om, puterea binefăcătoare a lui Hristos. FericiÈ›i cei care nu rămân împietriÈ›i în faÈ›a acestor semne!
În orice domeniu se petrec miracole, dar trebuie să le surprindem în logica lor internă, fără să le punem în opoziÈ›ie cu raÈ›ionamentele logice comune, obiÈ™nuite. Întreaga creaÈ›ie este o minune, pentru care niciun savant nu a reuÈ™it să ofere o explicaÈ›ie în întregime satisfăcătoare. Există un „etern Geometru” – cum spune Voltaire, făcând trimitere la Platon – care a creat È™i dirijează totul.
AÈ™adar, iubiÈ›i credincioÈ™i, plecând de la adevărul relatat în aceste cinci scurte versete ale pericopei citite la Sfânta Liturghie de astăzi, trebuie să ne întărim credinÈ›a în realitatea minunilor înfăptuite de Dumnezeu È™i să conÈ™tientizăm că este posibil ca È™i astăzi să avem parte de miracole, cu condiÈ›ia ca noi înÈ™ine să putem răspunde întrebării Mântuitorului: „CredeÅ£i că pot să fac Eu aceasta?”, cu vorbele celor doi orbi: „Da, Doamne, vino în ajutorul meu!”.
Este evident că fiecare minune se împlineÈ™te printr-o colaborare între Dumnezeu È™i om, sau între Dumnezeu È™i Univers. Dar condiÈ›ia primordială pentru împlinirea unei minuni este credinÈ›a omului, căci el este cununa creaÈ›iei care are conÈ™tiință de sine È™i, în consecință, este conÈ™tient de prezenÈ›a Creatorului în viaÈ›a sa. De aceea Goethe numeÈ™te minunea „copilul mult-iubit al credinÈ›ei”. Fiecare zi din È™irul celor pe care Dumnezeu ni le-a dăruit este o minune care ne vorbeÈ™te despre atotputernicia Sa, despre miracolul vieÈ›ii la care suntem martori, despre iubirea nemărginită a Creatorului pentru fiecare fărâmă de existență din jurul nostru. Doar credinÈ›a mărturisitoare È™i înÈ›elegerea profundă a realității înconjurătoare, ca dar al lui Dumnezeu, pot să ne vindece de orbirea inimii È™i de muÈ›enia minÈ›ii, aÈ™ezându-ne în dialog de iubire cu Cel ce are puterea de a restaura fiinÈ›a noastră. Doar astfel vederea noastră va fi binecuvântată de prezenÈ›a îmbrăcată în lumină a lui Dumnezeu, iar cuvintele noastre vor mărturisi cât bine ne-a făcut nouă Domnul.
*Cuvânt la Duminica a 7-a după Rusalii, Matei 9, 27-35, Duminica vindecării a doi orbi È™i a unui mut din Capernaum
