În arşiţa verii, în luna lui Cuptor,
Iisus Mântuitorul, eternul călător,
Trecea cu ucenicii prin Capernaum.
Doi orbi Îl întâlniră, rugându-L chiar în drum:

„Miluieşte-ne, Doamne, fiul lui David,
Redă-ne vederea, te rugăm fervid”.
Iisus nu-i ascultă, şi-n casă intrând
L-au urmat şi orbii, tot mereu strigând.

Dacă toţi văzură multa stăruinţă,
Hristos îi întreabă, cu bunăvoinţă:
„Aveţi voi credinţa că pot vindeca?”
Amândoi strigară, cu putere: „Da”!

„De aveţi credinţă fără de tăgadă,
Fie voia voastră, ochii voştri vadă!”
Apoi porunceşte: „Fiţi cât mai discreţi
Să nu ştie nimeni prin Cine vedeţi!”

Ei, de bucurie, n-au ţinut cuvântul
Şi-au vestit minunea, în mai tot ţinutul.
Spuneau tuturora c-au fost orbi, dar văd,
El este Mesia întru Care cred.

De ce oare Domnul întâi i-a oprit
Şi n-a spus nimic, când ei au vorbit?
El credea că orbii nu vor înţelege
C-a venit Mesia cu o nouă Lege.

Dar când El simţise că-nv\ţau curat,
I-a lăsat în pace şi nu i-a certat.
Iar după aceasta i-au adus un om.
Era mut sărmanul şi-avea şi demon.

Fiind scos demonul, mutul a vorbit,
Toţi se minunară şi-astfel au grăit:
„N-am văzut niciunde cum un posedat
Să primească graiul. Este minunat!”

Numai fariseii prin colţuri cârteau,
Vanitoşi şi mândri astfel murmurau:
„Cel ce izgoneşte duhul cel drăcesc
Noi credem că are duh pitonicesc”.

Hristos nu-i ascultă, vindecând betegi
Chiar la ei în case sau prin sinagogi.
Acesta dovedeşte, cu adevărat,
Că El e Mesia, Logos întrupat.

* Meditaţie lirică la Duminica a VII-a după Rusalii