SfinÈ›ii PărinÈ›i de la Sinodul al VII-lea Ecumenic sunt cei care au formulat învățătura de credință referitoare la cinstirea Sfintei Cruci arătând că ea trebuie să fie egală cu cea datorată Sfintei Evanghelii È™i sfintelor icoane. Din acest moment se poate observa în cultul bizantin o dezvoltare fără precedent a cultului închinat Sfintei Cruci fiindu-i închinate slujbe speciale, rugăciuni, imnuri, sărbători, semnul ei fiind aÈ™ezat pe biserici, la răscruci de drumuri, la căpătâiul celor adormiÈ›i È™.a.m.d.

Axa lumii

Două dintre sărbătorile închinate Sfintei Cruci recapitulează liturgic momentul Răstignirii Domnului Iisus Hristos pe Golgota: Duminica a treia din Postul Mare È™i ÎnălÈ›area Sfintei Cruci. În cadrul Utreniei din timpul celor două sărbători, Sfânta Cruce împodobită cu flori este scoasă în procesiune de către preoÈ›i însoÈ›iÈ›i de purtători de făclii, în sunetul clopotelor È™i al cântărilor sfinte È™i apoi este aÈ™ezată în mijlocul bisericii. Astfel, Sfânta Cruce ne aminteÈ™te liturgic de pomul cunoÈ™tinÈ›ei binelui È™i răului aflat în mijlocul Raiului, din care gustând protopărinÈ›ii È™i-au răstignit existenÈ›a purtând stigmatul neascultării până la întruparea lui Mesia, dar È™i de Lemnul Răstignirii înfipt în locul căpățânii, în centrul lumii È™i al universului, iar de aici mai adânc în inima Iadului. Astfel, Sfânta Cruce reprezintă în acest moment scara pe care a coborât Dumnezeu la om È™i pe care omul este chemat să urce pentru a se îndumnezei, este Axa lumii care uneÈ™te pe Dumnezeu cu omul È™i îi aduce pe oameni în comuniune de iubire interpersonală, iubire izvorâtă din iubirea răstignită a lui Dumnezeu.

Crucea slavei

Sărbătoarea din 14 septembrie ne invită să trăim din nou în umbra Crucii È™i ne aminteÈ™te mereu de starea de graÈ›ie pe care a trăit-o Sfânta Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, când a descoperit Lemnul Răstignirii, dar È™i de lumina care a izvorât din Sfânta Cruce când Patriarhul Macarie al Ierusalimului a înălÅ£at-o deasupra amvonului în Biserica Învierii din Ierusalim, în anul 335 d.Hr. De atunci, noi creÈ™tinii, încercăm să recunoaÈ™tem această slavă a Sfintei Cruci, pe care Stăpânul vieÈ›ii, Domnul nostru Iisus Hristos, a fost răstignit.

„Crucea slavei” este expresia liturgică pe care imnografii au inserat-o în cântările acestei zile de praznic. Această formă geometrică, acest semn a devenit sceptrul È™i mândria tuturor creÈ™tinilor, determinând pe Sfântul Apostol Pavel, cel care s-a întâlnit cu Dumnezeu în lumină orbitoare pe drumul Damascului, să spună în epistolele sale că ea este obiectul mândriei sale apostolice: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea lui Hristos”(Gal. 6,14), dar È™i sursa puterii care îl animă în călătoriile misionare È™i înaintea prigonitorilor: „Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).

În Evanghelii stă scris că „Dumnezeu aÅŸa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veÅŸnică” (Ioan 3,16). Vedem aici afirmată dragostea infinită a lui Dumnezeu față de lume, o dragoste liberă, o dragoste dezinteresată, prin care se dăruieÈ™te pe Sine lumii întregi în încercarea de a recupera pe om È™i a-l reaÈ™eza în ipostaza de partener de dialog, depozitar al darurilor Sale dumnezeieÈ™ti. Dumnezeu vrea să vedem plenar manifestată în acest semn taina Sfintei Treimi, această plenitudine a relaÈ›iei dintre Tată È™i Fiu: „Părinte... preaslăveÅŸte pe Fiul Tău, ca ÅŸi Fiul să Te preaslăvească.” (Ioan 17, 1).

Crucea deschide dialogul iubirii infinite

AÈ™adar, dragii mei, crucea nu este o portiță de scăpare, nu este un refugiu. Dacă ascultăm cu atenÈ›ie acest dialog al iubirii depline È™i infinite dintre Tatăl È™i Fiul care există din veac, ne dăm seama că în mijlocul acestei iubiri vrea Dumnezeu să ne introducă. Dacă observăm ceea ce se întâmplă, dacă ne deschidem către Dumnezeu, È™i ascultăm acest Cuvânt ultim care izvorăște din profunzimile Sale, pentru fiecare dintre noi, deci dacă acceptăm crucea, acest dialog este posibil. Este un dialog al iubirii infinite a lui Dumnezeu pentru noi, însă, din cauza păcatelor noastre, este un dialog dramatic. Cu toate acestea dragostea Domnului triumfă peste toate „ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veÅŸnică” (Ioan 3, 16). Cel care tinde spre viață veÈ™nică îl are pe Tatăl, iar cel care Îl are pe Tatăl, Îl are pe Fiul. Dar Fiul se dăruieÈ™te pe Sine lumii pentru a o salva: „Căci Dumnezeu aÅŸa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” (Ioan 3, 16).

AÈ™adar răul, suferinÈ›a È™i moartea sunt absorbite în iubirea lui Dumnezeu. Nu există afirmaÈ›ie mai relevantă decât aceea făcută de Sf. Ap. Pavel în Epistola Către Filipeni: „Dumnezeu L-a preaînălÅ£at ÅŸi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereÅŸti ÅŸi al celor pământeÅŸti ÅŸi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 9-10). AÈ™adar Tatăl a dat Fiului propria Sa natură, dându-I nume. Să ne amintim de Evanghelia după Ioan, capitolul 17, versetul 6, unde Hristos spune: „Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume”, asta înseamnă că Tu eÈ™ti taina profundă a iubirii infinite. Dumnezeu È™i-a dăruit fiinÈ›a Sa, până la capăt. Întreaga Sa atitudine se justifică numai prin Cruce. De aceea crucea este slăvită. Este pentru noi, căci ne oferă mântuirea È™i ne dăruieÈ™te viaÈ›a binecuvântată în germenele vieÈ›ii noastre È™i va înflori întru slavă.

Oare credem noi că viaÈ›a veÈ™nică este în însăși inima noastră, mai puternică decât orice, depășind orice obstacol, animând totul È™i străbătându-ne viaÈ›a È™i libertatea? Acestea toate nu le vom putea descoperi decât doar asumându-ne crucea personală! De aceea astăzi, în ziua Înălțării Sfintei Cruci, suntem chemaÈ›i să ne descoperim crucile noastre, adaptate vieÈ›ii noastre, în perspectiva învierii. Suntem chemaÈ›i să ne purtăm È™i să ne suportăm crucile, până în ziua în care se vor topi în iubirea infinită a lui Dumnezeu Care S-a dăruit pe Sine pentru mântuirea lumii.

Rememorarea patimilor lui Hristos

Sărbătoarea de astăzi ne trimite cu mintea și la evenimentul din Vinerea Mare. Evanghelia zilei (In, XIX, 6-11; 13-20; 25-28; 31-35) ne reamintește pe scurt despre patimile Domnului Hristos, care a murit răstignit pe Cruce, care de atunci a devenit drapelul și simbolul creștinilor.

Astăzi, aÈ™adar, este o zi de doliu, de meditaÈ›ie, de ajunare, de rugăciune. Textul evangheliei după Ioan ne aminteÈ™te despre suferinÈ›ele lui Hristos pe Cruce. Am ascultat din nou procesul lui Iisus, crucificarea Sa, ultimele Sale cuvinte rostite pe Cruce, scurte, dar pline de semnificaÈ›ii. Cele È™apte cuvinte rostite de pe cruce sunt de o tulburătoare durere È™i poartă în ele un sfâÈ™ietor strigăt, nu de neputință È™i frică în faÈ›a morÈ›ii, ci al unei iubiri totale, dincolo de limitele înÈ›elegerii umane, al unei iubiri nebune a lui Dumnezeu pentru om, după cum o numeÈ™te teologul P. Evdokimov. Aceste cuvinte concentrează ca într-o sămânță semnificaÈ›ia prezenÈ›ei istorice a lui Dumnezeu-Omul È™i determină la rândul lor cutremurul naturii care pare să pecetluiască adevărul spuselor: „SăvârÅŸitu-s-a”.

Cuvântul „Mi-e sete” (In. 19, 28), rostit înainte de a-È™i încredinÈ›a Duhul în mâinile Părintelui ceresc, este unul dintre cele È™apte cuvinte rostite de Hristos pe cruce. AÈ™adar, Evanghelistul Ioan relatează în evanghelia sa că lui Iisus, suspendat pe Cruce, Îi este sete. O exegeză riguroasă ne conduce la interpretarea cererii lui Iisus ca fiind geamătul suprem al unui crucificat lăsat pradă chinului de a fi însetat din cauza epuizării fizice, a durerii, a căldurii È™i a calvarului la care fusese supus. În acelaÈ™i timp, cunoscând că Sfântul Apostol È™i Evanghelist Ioan a fost martor ocular al ultimelor ceasuri din viaÈ›a istorică a Învățătorului, È™i că, prin urmare, în momentul relatării a retrăit momentul, putem medita, aÈ™ezându-ne împreună cu el la picioarele Crucii ridicată astăzi în mijlocul Bisericii È™i al inimilor noastre, la incomensurabila densitate a acestui strigăt al lui Iisus, căci el pare să reveleze partea cea mai ascunsă a persoanei Sale È™i a vieÈ›ii Sale printre oameni.

Setea de comuniune

„Mi-e sete.” Iisus crucificat este imaginea perfectă a ascultării față de Tatăl, căci setea aceasta nu L-a părăsit niciodată. „Mâncarea Mea”, nu încetează El să repete, „este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine să săvârÅŸesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34). Paharul suferinÈ›ei din Ghetsimani i-a adăpat È™i împlinit lucrarea mesianică È™i vocaÈ›ia de Miel al lui Dumnezeu sacrificat pentru ridicarea păcatului lumii (In. 1,29). AÈ™ezat în mijlocul apostolilor El le spune că trupul È™i sângele Său sunt adevărată mâncare È™i băutură (In. 6, 55) nu pentru întreÈ›inerea vieÈ›ii biologice aici pe pământ, ci pentru viaÈ›a cea veÈ™nică în Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde doar cei care sunt mistuiÈ›i de râvna pentru dreptatea lui Dumnezeu pot intra (Mt. 5, 2-12).

„Mi-e sete.” BraÈ›ele Sale È›intuite pe cruce de durerea cuielor sunt braÈ›ele iertătoare deschise spre a întâmpina È™i înălÈ›a pe oameni, pentru a îmbrățiÈ™a pe păcătosul pocăit È™i întors la Părintele ceresc, pentru a cuprinde umanitatea întreagă într-o îmbrățiÈ™are a iubirii nemărginite, unul È™i acelaÈ™i gest care a fost prevăzut È™i prorocit: „Eu, când Mă voi înălÅ£a de pe pământ, îi voi trage pe toÅ£i la Mine” (Ioan 12, 32). Hristos pe cruce este de fapt hrana È™i băutura celor care în primele secole erau numiÈ›i în derâdere adoratori ai crucii (crucicolae), căci pentru ei Capul Său era aplecat pentru a asculta È™oapta umanității îngenunchiate la picioarele crucii, iar sângele Său a curs pentru a înnoi sângele prietenilor răniÈ›i ai Mielului hristic.

Setea de oameni se referă la dragostea de oameni pe care o are în comun cu Tatăl, iar aceasta ne duce cu mintea la scena de la fântâna lui Iacov, atunci când El cere samarinencei apă zicând: „Dă-mi să beau”. AÈ™a îÈ™i începe Iisus dialogul cu femeia samarineancă (Ioan 4, 7). În acel moment lui Iisus îi era sete pentru că mersese prin soare în miezul zilei. El voia să ÎÈ™i stingă setea. Dar continuarea dialogului ne arată că El era însetat după un suflet, cel al femeii samarinence, È™i, prin acela, de cele ale tuturor fiinÈ›elor umane. Doar acestea Îi puteau potoli setea iubirii Sale È™i, totodată, Duhul lui Dumnezeu, Cel ce se putea face în om izvor de apă vie, putea potoli setea de veÈ™nicie a omului. Surprinderii femeii samarinence referitoare la posibilitatea ca un iudeu să îi vorbească, Iisus îi răspunde astfel: „Dacă ai fi ÅŸtiut darul lui Dumnezeu ÅŸi Cine este Cel ce-Å£i zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, ÅŸi Å£i-ar fi dat apă vie.” (Ioan 4, 10) Și, dacă ne aducem aminte, dialogul continuă, până când femeia samarineancă recunoaÈ™te în sine însăși setea de această apă vie, care izvorăște din inima Omului pe care Îl are în faÈ›a ei. Iată deci Hristosul, care devine izvor de viață vie pentru toate conÈ™tiinÈ›ele ridicate din păcat, trezite de iubirea Celui care a murit pentru noi păcătoÈ™ii. Dialogul de la Fântâna lui Iacov devine astfel tabloul în care este zugrăvită setea căutării reciproce a omului È™i a lui Dumnezeu mistuiÈ›i de dorul regăsirii în comuniune divino-umană.

Iubirea infinită salvează lumea

Cu adevărat setea lui Iisus este iubirea, este dorinÈ›a imensă pe care o poartă în inima Sa È™i în misiunea Sa de mântuire a oamenilor, a tuturor oamenilor. Îi este sete de mulÈ›imile de È™chiopi, infirmi, orbi, surzi È™i muÈ›i, de toÈ›i păcătoÈ™ii pământului... Și continuă să Îi fie sete de noi toÈ›i. Cel care È™tie să iubească È™tie È™i că iubirea te face să rămâi prizonierul celui iubit. Hristos a fost atât de însetat de oameni, încât a impregnat umanitatea Sa cu toate slăbiciunile noastre, cu toată suferinÈ›a noastră, cu toate păcatele noastre È™i le-a răstignit pe cruce.

Iubirea, când izvorăște din Dumnezeu, depășeÈ™te limitele umanului. Ea ajunge cât infinitul lui Dumnezeu, cât să ridice oamenii din păcat È™i să îi salveze de fatalitatea umbrei morÈ›ii.

De aceea astăzi suntem chemaÈ›i să vedem în Sfânta Cruce aÈ™ezată în mijlocul bisericii È™i al comunității noastre un izvor È›âÈ™nitor de har, un izvor care a făcut să curgă cu putere apa vie, care a făcut să izvorască deplina credință că sângele lui Hristos, vărsat pe Golgota, a devenit hrană pentru viaÈ›a veÈ™nică, medicament al nemuririi.

Trebuie să spunem aceasta pentru toÈ›i cei care au ales să stea alături de Hristos cel răstignit pe cruce. Nu trebuie să însetăm după confort, plăceri efemere, bani, succes. Rezultatul unor astfel de dorinÈ›e îl cunoaÈ™tem, din nefericire, È™i nici una dintre ele nu se arată a fi benefică. Dar È™i-au dovedit eficacitatea setea de realități superioare, de valori spirituale, care prin ele însele stau la baza vieÈ›ii umane È™i a societății în ansamblu, cum ar fi setea de adevăr, de dreptate, de iubire, de speranță, de autodepășire, setea de Dumnezeu. Doar această sete ne va ajuta să ne înălțăm simÈ›irea, răstignindu-ne voinÈ›a È™i gândirea în încercarea de a urma lui Hristos cel răstignit È™i înviat.