Când Hristos a zis slăbănogului „ÎndrăzneÅŸte, fiule! Iertate sunt păcatele tale” (Matei 9, 2), aceste cuvinte au născut rumoare în rândul „teologilor” Legii Vechiului Testament, în înÅ£elegerea cărora aceasta echivala cu o ofensă adusă lui Dumnezeu (Matei 9, 3). De fapt, refuzul cărturarilor de a recunoaÅŸte în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu (Ioan 19, 7) a determinat omorârea Lui prin răstignire (Ioan 19, 16).
Dacă episodul acesta îl vom privi dintr-un alt punct de vedere, vom distinge că ÅŸi pentru cei din Vechiul Testament, omul este o entitate unică în univers, iar acest caracter unic se vede în relaÈ›ia care există între trupul, psihicul ÅŸi sufletul său.
Omul este un tot. Iar atunci când o parte din părÅ£ile sale componente suferă vreo deficiență, aceasta produce dizarmonie ÅŸi tulburare în toată fiinÅ£a sa. Nu se poate trăi în dezordine spirituală fără ca trupul să sufere, sau invers. În Vechiul Testament suferinÅ£ele trupeÅŸti ÅŸi sufleteÅŸti erau considerate o consecinţă a păcatului (Ioan 9, 2). Chiar dacă acest lucru ni se pare depăşit în zilele noastre, totuÅŸi, văzând suma suferinÅ£elor ÅŸi comportamentul aberant al omului modern, deducem că Scriptura este mereu actuală.
Prin urmare, Mântuitorul, iertându-i mai întâi păcatele, apoi redându-i sănătatea slăbănogului, l-a eliberat duhovniceÅŸte pe acesta ÅŸi l-a vindecat din punct de vedere somatic. Tot astfel, de fiecare dată când împlinea o vindecare, zicea aproape acelaÅŸi lucru: „Fiică, credinÅ£a ta te-a mântuit, mergi în pace ÅŸi fii sănătoasă de boala ta!” (Marcu 5, 34) sau „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieÅŸti, ca să nu-Å£i fie ceva mai rău.” (Ioan 5, 14).
Din acestea deducem că, în plenitudinea naturii lui, omul nu este divizibil. Potrivit lucrării sale în libertate, el este chemat să se îndumnezeiască sau să se piardă. Toate elementele constitutive ale fiinÈ›ei sale vor avea aceeaÅŸi soartă, potrivit efortului său dirijat spre bine sau spre rău.
În tradiÅ£ia isihastă se vede foarte lămurit lucrarea comună a părÅ£ilor constitutive ale subiectului uman. Considerând că atât sufletul cât È™i trupul omului sunt chemate la îndumnezeire, experienÅ£a isihastă depășeÈ™te gândirea opoziÅ£ionistă între elementele constitutive ale insului uman pe care o regăsim în filosofia antică È™i teologia scolastică. În aceste sens putem înÈ›elege răspunsul dat de Sfântul Grigorie Palama lui Valaam, când spune că „Orice cuvânt poate fi contestat de alt cuvânt, dar ce cuvânt poate fi contestat de viaţă?”. Căci ÅŸi Hristos a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul ÅŸi ViaÅ£a”.
Din experienÈ›a sfinÅ£ilor ÅŸi cea a Bisericii în general reiese că întreaga fiinţă a omului trebuie să participe la lucrarea de sfinÅ£enie, căci numai o astfel de lucrare sinergică duce la iluminare ÅŸi îndumnezeire. IsihaÅŸtii au experiat în trupul lor lumina taborică, cea pe care au trăit-o cei trei apostoli Petru, Iacob ÅŸi Ioan. SfinÈ›i precum: Grigore Palama, Simeon Noul Teolog, Serafim de Sarov au trăit, dar au ÅŸi lăsat scris despre această experienţă mistică. Åži, câÅ£i alÅ£ii n-au intrat în lumina cunoÅŸtinÅ£ei lui Hristos, încă fiind în trup?!
Însă, relatarea unei astfel de experienÅ£e nu se face pentru a satisface o simplă curiozitate, ci pentru afirmarea posibilității de a pregusta încă din această viață lumina taborică ÅŸi îndumnezeirea întregii fiinÅ£e umane, ca entitate constituită din cele două naturi, materială ÅŸi spirituală. Adică toÅ£i aceia care primesc pe Hristos ca fiind Calea, Adevărul ÅŸi ViaÅ£a pot gusta din Împărăţia lui Dumnezeu ce va să vină, încă din această viață. Căci posibilitatea de a se împărtăşi din lumina necreată a lui Hristos nu are ca scop numai stimularea credinÅ£ei noastre, ci ea deschide ochii inimii noastre pentru dragostea de Dumnezeu. Iar dacă simÅ£im în suflete dragostea lui Dumnezeu, atunci nici moartea, nici frica, nici nimic altceva din lume nu ne va despărÈ›i de El, „pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8).
AÅŸadar, atunci când Iisus a vindecat slăbănogul din Capernaum, cărturarii nu au putut sesiza în El pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu, după cum nu au realizat că puterea Lui vindecătoare ieÅŸea din iubirea pe care a avut-o dintru început față de om, în fiinÅ£a căruia străluceÅŸte chipul nemuritor al lui Dumnezeu, indiferent de starea morală sau socială în care se află. Hristos ÅŸtie că o inimă de piatră ÅŸi o minte întunecată nu pot simÈ›i dragostea ÅŸi iertarea lui Dumnezeu.
Rugăm pe Hristos să ne lumineze întreaga fiinţă ca să distingem prezenÈ›a lui Dumnezeu în natura ÅŸi în firea lucrurilor, iar faptele noastre toate să le raportăm la El.
