Patruzeci de zile a petrecut Hristos împreună cu apostolii de la Înviere ÅŸi până la ÎnălÅ£are. E o altfel de prezenţă, tainică, a Domnului, Care încredinÅ£ează pe apostoli de veridicitatea învierii Sale ÅŸi anunţă prezenÅ£a Sa euharistică, interioară, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Această realitate a prezenÅ£ei Sale probată de apostolul Toma anticipează Eshatonul, ziua a opta, a împlinirii umanităţii îndumnezeite.

ÎnălÅ£area Sa la cer confirmă dumnezeirea Sa ÅŸi, în acelaÅŸi timp, semnul recunoaÅŸterii Sale de către cei aleÅŸi în momentul venirii Sale în chip de Judecător (Fapte 1, 11).

Între îndoiala raÈ›ională È™i credinÈ›a entuziastă

În seara zilei Învierii, Iisus S-a arătat pentru prima dată discipolilor Săi, care L-au primit cu teamă È™i înfrigurare. UÈ™ile fiind închise, Iisus a apărut, deodată, în locul unde erau adunaÈ›i È™i i-a binecuvântat cu atât de cunoscutele cuvinte: „Pace vouă!”. Atunci, bucuria lor izbucneÈ™te, căci ei realizează că, aÈ™a cum spusese, Iisus a înviat cu adevărat. Însă unul dintre ei, anume Toma, nu era acolo în acel moment.

Istorisirea arătării lui Iisus, pe care i-o relatează mai târziu ceilalÈ›i apostoli, îl lasă pe Toma neîncrezător, iar în loc să se alăture bucuriei, el declară că, pentru că nu a văzut cu ochii săi, nu poate să creadă. După o săptămână, Iisus se arată din nou apostolilor, trecând iar prin uÈ™ile încuiate (ceea ce ne atrage atenÈ›ia asupra faptului că trupul Domnului este acum spiritualizat, cum vor fi, de altfel, È™i trupurile noastre după Învierea de Apoi). Hristos îl îndeamnă pe Toma să îÈ™i pună degetul său pe urmele cuielor È™i să îÈ™i aÈ™eze mâna pe coasta Sa. În urma acestor probe palpabile, Toma sfârÈ™eÈ™te prin a nu mai fi necredincios, ci credincios. El răspunde cu un act de credință care pare a fi cel mai complet, cel mai înfocat È™i cel mai profund dintre toate mărturisirile de credință din Scripturi, numindu-L pe Iisus "Domnul È™i Dumnezeul meu".

Acest episod este încărcat de forță, pentru că introduce o nuanță negativă într-un context care ar putea părea euforic È™i miraculos; un accent realist È™i pesimist într-o atmosferă plină de bucurie. Exaltarea colectivă este astfel anulată, dar nu este acesta nici pe departe scopul relatării apostolului Ioan. MotivaÈ›ia este cu totul alta.

Toma ne spune că actul de credință nu este uÈ™or, ceea ce ne împacă pe toÈ›i.

Să nu uităm că a fost o vreme în istorie când necredincioÈ™ii erau repudiaÈ›i È™i marginalizaÈ›i. Cu toate acestea trebuie să conÈ™tientizăm că a crede este dificil, căci în mod natural suntem neîncrezători. Astfel putem înÈ›elege persecuÈ›iile suferite de creÈ™tini pe parcursul primelor patru secole ale erei noastre. Pe măsură ce Biserica a devenit o formă de civilitate, iar creÈ™tinismul o religie de stat, rolurile s-au inversat. AÈ™a că doar la o privire superficială am putea spune că e simplu să ai credință. Acest lucru a devenit evident astăzi, când, nu doar că în societățile noastre actuale s-a răspândit necredinÈ›a, ci chiar s-a ajuns până acolo încât sunt consideraÈ›i nebuni cei credincioÈ™i. În anumite culturi occidentale oamenii devin din ce în ce mai incapabili de credință. Și cu toate acestea ei rămân credincioÈ™i, veÈ›i vedea cum.

Credința ca dar și har

Pentru noi, ca È™i pentru credincioÈ™ii dintotdeauna, credinÈ›a nu este o evidență, ci este o certitudine. Este certitudinea unui dar primit, a unei lumini din înălÈ›ime, a unui har. De aici se naÈ™te respectul nostru pentru toÈ›i oamenii, credincioÈ™i sau necredincioÈ™i. Și de aici vine rugăciunea prin care cerem ca darul acesta să fie oferit tuturor. Dar aceasta nu rămâne doar o rugăciune, ci devine comunicare È™i catehizare. Cum am putea, de altfel, de vreme ce am primit un dar atât de mare, să nu facem cunoscută tuturor celor pe care îi întâlnim vestea cea bună, pe care am primit-o?

„FericiÈ›i cei ce n-au văzut È™i au crezut!” (Ioan 20, 29). Este foarte important să subliniem cuvintele rostite de Iisus în acest context deoarece ele au fost înÈ›elese în spiritualitatea creÈ™tină ca fiind cea de a 10-a fericire din Noul Testament: a crede fără să vezi, a crede în baza mărturiilor lui Toma È™i ale celorlalÈ›i apostoli, în baza învățăturii revelate È™i păstrate în Biserică.

Spunând acestea, Iisus se gândea la noi, cei care, la mai bine de 20 de secole după apostoli, am primit aceeaÈ™i revelaÈ›ie ca È™i ei. În grădina Ghetsimani, Iisus s-a rugat pentru ei, pentru ca aceÈ™tia să nu îÈ™i piardă credinÈ›a. La fel s-a rugat È™i pentru noi: „Dar nu numai pentru aceÈ™tia mă rog, ci È™i pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17, 20). Iar acum, fără să Îl fi văzut, Îl iubim; fără să Îl fi văzut, tresărim de o bucurie de necuprins în cuvinte, căci È™tim că Iisus este Unul născut, Care a înviat din morÈ›i È™i S-a înălÈ›at în slavă, de-a dreapta Tatălui.

AÈ™adar, dacă noi, credincioÈ™ii, realizăm că am primit credinÈ›a noastră ca un dar de la Dumnezeu, atunci facem cu toÈ›ii parte din aceeaÈ™i categorie cu apostolii. AcÈ›iunea noastră în har se reuneÈ™te cu cea a fondatorilor Bisericii, energia noastră poate fi la fel de capabilă de a menÈ›ine vie Biserica È™i în mileniul trei. Biserica tuturor timpurilor se regăseÈ™te astfel refăcută în Unicul, dar È™i unica bucurie a lui Dumnezeu: credinÈ›a noastră! Iar dificultatea noastră de a crede, cum a fost È™i în cazul lui Toma, se regăseÈ™te ea însăși ca semn, pentru toÈ›i cei în care, în mod tainic, darul lui Dumnezeu nu s-a transformat încă în act.

Premisele unei alte lumi

Cele patruzeci de zile de la Înviere ÅŸi până la ÎnălÅ£are sunt transpuse liturgic în cultul Bisericii, fiind zile ale bucuriei împărtăşite de creÅŸtinii care mărturisesc adevărul învierii dintr-o convingere ce izvorăşte din trăirea prezenÅ£ei lui Hristos înviat înăuntrul lor.

Pentru apostoli, această perioadă a fost una a ascezei spirituale a minÅ£ii, o încordare a fiinÅ£ei ce, contrar experienÅ£ei lor anterioare, a cunoÅŸtinÅ£elor ÅŸi practicii religioase iudaice, trebuia să înÅ£eleagă realitatea duhovnicească a prezenÅ£ei lui Hristos înviat, Cel ce a trecut prin uÅŸile încuiate ÅŸi în acelaÅŸi timp a mâncat în faÅ£a lor. Este vorba despre o experienţă ce a însemnat corectarea ÅŸi desÅ£elenirea modului de a gândi a minÅ£ii ÅŸi deschiderea ei intuitivă spre primirea lui Hristos-Adevărul.

Hristos zice lui Toma după Înviere: „Adu degetul tău încoace ÅŸi vezi rănile Mele ÅŸi adu mâna ta ÅŸi o pune în coasta Mea ÅŸi nu fi necredincios, ci credincios“ (Ioan 20, 27).

Evanghelia mântuirii, pe care ne-a predicat-o Hristos, nu trebuie redusă la o simplă idee înÅ£eleaptă, ci trebuie văzut în ea o revelare a întregului plan de mântuire adus lumii de El. Nu trebuie să vedem doar lumina suavă a învierii, lumina taborică, reducând patima ÅŸi răstignirea lui Hristos, ci pe toate, în integralitatea lor. Hristos suferă cu omul ÅŸi în om, însă această suferinţă, dacă El ÅŸi-a asumat-o, în acelaÅŸi timp a ÅŸi învins-o prin înviere.

În noaptea Învierii întrezărim premisele unei alte lumi.

Citind capitolele din Evanghelie, în care se relatează manifestările sau arătările lui Iisus de după Înviere SfinÅ£ilor Apostoli, Sfintelor Femei ÅŸi altora, remarcăm faptul că Iisus Se comportă ca un om obiÅŸnuit, normal, Care mănâncă cu prietenii Săi la Marea Tiberiadei (Ioan 21,15); se lasă atins de către Toma, pentru a-l încredinÅ£a de prezenÅ£a Sa fizică; apoi vorbeÅŸte celor care Îl întâlnesc pe calea spre Emaus ÅŸi reîntăreÅŸte comuniunea apostolilor, îi învesteÅŸte încă o dată la misiunea lor în lume. El este întrutotul AcelaÅŸi, Cel care cu câteva zile înainte a fost pus în mormânt, purtând pe trupul Său stigmatele iubirii răstignite. Cu toate acestea, viaÅ£a Sa are o nouă dimensiune. DeÅŸi El Åži-a reluat unele gesturi pe care le-a avut mai înainte de Înviere, ÅŸi-Åži redobândeÅŸte aparent dispoziÅ£iunile naturale ale firii, în acelaÅŸi timp, El acÅ£ionează într-un cu totul alt fel.

Timpul convenÅ£ional, distanÅ£ele, obstacolele acestei lumi telurice nu mai sunt pentru El piedici sau frontiere de netrecut. Prin Hristos înviat, spaÅ£iul ÅŸi timpul nu se mai măsoară cu măsurătorile convenÅ£ionale ale acestei lumi, fie ele ani-lumină; uÅŸile nu se mai încuie pentru El, iar curgerea timpului devine un astăzi continuu. DeÅŸi Hristos înviat Se manifestă ca un om normal, totuÅŸi atributele fiinÅ£ei Sale s-au schimbat radical. El este în acelaÅŸi timp ÅŸi Om ÅŸi Duh. Åžtim că Dumnezeu este Duh: „Duh este Dumnezeu ÅŸi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh ÅŸi în adevăr“ (Ioan 4, 24), iar Duhul nu are obstacole. Este greu de descris profilul lui Hristos Cel înviat, pentru că El este întrutotul asemenea nouă, dar în acelaÅŸi timp cu totul diferit. Diferit pentru că numai Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, a atins acea stare de care vorbea în cursul vieÅ£ii pământene, starea de îndumnezeire, de despătimire naturală, care nu mai aparÅ£ine acestei lumi. De aceea învierea nu este un fapt istoric, deÅŸi ca eveniment este consemnat în istorie, ci este un eveniment transistoric, adică un fenomen care depăşeÅŸte puterea de înÅ£elegere a omului, pe care noi trebuie să-l acceptăm cu dimensiunea credinÅ£ei, ca pe un mister pe care-l lăsăm să vorbească despre el însuÅŸi în noi. A revenit cu aceleaÅŸi gesturi pentru a ne încredinÅ£a pe noi că El, Iisus istoric, a devenit Iisus metaistoric, Cel care a abolit civilizaÅ£ia morÅ£ii ÅŸi ne-a dat garanÅ£ia, prin arătările Sale de după Înviere, că aÅŸa vor fi ÅŸi trupurile noastre care se vor adăuga pământului, fiecare la timpul său, dar care vor învia ca ÅŸi trupul lui Hristos, având ÅŸi noi aceleaÅŸi atribute metafizice ca cele ale Lui. Cu învierea lui Hristos se naÅŸte o nouă lume spiritualizată, un nou Ierusalim ceresc, ceea ce Isaia proorocul anunÅ£a prin duhul oarecând: „Eu voi face ceruri noi ÅŸi pământ nou...“ (Isaia 65, 17-18). Acestei noi creaÅ£ii, a cerului nou ÅŸi a noului pământ, de care vorbeÅŸte profetul, Iisus îi devine primul moÅŸtenitor, ca Dumnezeu adevărat ÅŸi creator a toate. Iisus înviat este Fiul Omului, Care împlineÅŸte întâi planul Lui din eternitate ÅŸi anume deschiderea Împărăţiei cerurilor pentru toÅ£i cei ce vor trece ca ÅŸi El prin moarte la viaţă. Acolo nu mai vedem pe Dumnezeu în ghicitură, ci faţă către faţă. Toate acestea ne aÅŸteaptă cu condiÅ£ia ca noi să retrăim învierea Lui ca mister ÅŸi ca arvună sau garanÅ£ie a învierii noastre.

Această nouă lume recreată, al cărei prim născut a fost Iisus, o putem experia încă de acum, căci ea nu-i nicicum ipotetică, ci este o realitate care se reactualizează în noi de fiecare dată când retrăim Învierea Domnului ca mister în această lume. În noaptea Învierii cântăm, între altele, imnul: „Azi m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, mâine înviez împreună cu Tine, înviind Tu“. Deci Hristos înviază de fiecare dată când ne recunoaÅŸtem în calitate de chipuri ale lui Dumnezeu, în perspectiva asemănării, sau când recunoaÅŸtem în aproapele nostru chipul lui Dumnezeu-Iubire, aÅŸa cum de fiecare dată când săvârÅŸim păcatul, El Se lasă răstignit.

„Hristos a înviat, bucuria mea“, celebra expresie a Sfântului Serafim de Sarov este atât de sugestivă, încât ne face parcă să trăim crâmpeie din împărăţia transcendentală din ceruri aici, pe pământ. Åži aÅŸa este.

Martorii Învierii

Hristos înviat nu poate fi înÅ£eles decât prin dimensiunea credinÅ£ei. Nici apostolii, nici femeile nu L-au văzut cum a ieÅŸit din mormânt, dar ÅŸi ele, ÅŸi ei au crezut spuselor bărbaÅ£ilor cereÅŸti: Nu este aici, ci a înviat! CăutaÅ£i-L în Galileea, adică să-L căutaÅ£i acolo unde vreÅ£i voi în lume, în Univers, peste tot, nu în mormânt. CăutaÅ£i-L în voi înÅŸivă! Altfel spus, nu mai încercaÅ£i, ca ÅŸi Toma, să atingeÅ£i coasta Lui, mâinile Lui, ci căutaÅ£i-L prin credinţă ÅŸi veÅ£i afla nu pe Hristos biologic, istoric, ci pe Hristosul teologic, transfigurat prin înviere. După ce a înviat, El este omniprezent atât cu sufletul, cât ÅŸi cu trupul, real ÅŸi substanÅ£ial, în Euharistie (Emaus) ÅŸi prin alte semne ale dragostei Sale care vor borna calea fiecărei fiinÅ£e conÅŸtiente către Împărăţia cea veÅŸnică, pe care a inaugurat-o prin înviere. Iar când Îl primim ÅŸi-L acceptăm întru credinţă, atunci actul învierii nu se va mai baza pe argumente ÅŸtiinÅ£ific alcătuite, ci pe simţământul descoperirii în noi a misterului divin, care va vorbi despre el însuÅŸi. Åži atunci vom începe să vorbim cu El, prin El ÅŸi despre El, în puterea Duhului Sfânt.

În prima zi a săptămânii, Iisus se arătă ÅŸi ucenicilor adunaÅ£i într-un Cenaclu, ascunÅŸi de frica iudeilor, intrând prin uÅŸile încuiate ÅŸi zicându-le: "Pace vouă!" Apoi îi învesteÅŸte în puterea Duhului Sfânt să meargă la propovăduire: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, ÅŸi Eu vă trimit pe voi“ (Ioan 20, 21). Unde îi trimite? La toate neamurile, pentru a le boteza în numele Tatălui, ÅŸi al Fiului, ÅŸi al Sfântului Duh ÅŸi pentru a le învăţa să păzească toate câte le-a poruncit lor în Evanghelia Sa, El fiind cu ei ÅŸi cu noi în toate zilele, până la sfârÅŸitul veacului. (Matei 28, 19-20). Prin aceste cuvinte, Hristos ne învesteÅŸte ÅŸi ne reînvesteÅŸte ÅŸi pe noi, pentru a fi martori ÅŸi mărturisitori ai învierii Sale în lume. Cei ce avem curajul să o facem, împlinindu-ne apostolatul ÅŸi preoÅ£ia, indiferent de capriciile vremurilor, vom fi răsplătiÅ£i cu Împărăţia cea veÅŸnică. Deci, Hristos nu are alt mesaj pentru timpul pe care îl trăim. Evanghelia Lui este aceeaÅŸi până la sfârÅŸitul veacurilor, indiferent de mutaÅ£iile vremii ÅŸi proclamă adevărul fundamental: Dumnezeu Se face om, pentru ca omul să se îndumnezeiască. Cu timp ÅŸi fără timp, potrivit mandatului pe care-l avem de la Hristos în Biserica Lui, cei grefaÅ£i prin botez pe viÅ£a Hristos trebuie să fim martorii lui Hristos până la sfârÅŸitul veacurilor. În măsura în care trăim ÅŸi propovăduim mesajul lui Hristos, tot aÅŸa ÅŸi Hristos Se va recunoaÅŸte în noi ÅŸi în faptele pe care le-am făcut spre slava Lui.

După înviere, Hristos împărtăşeÅŸte apostolilor ÅŸi mironosiÅ£elor pacea ÅŸi bucuria care sunt semnele prezenÅ£ei Duhului în inima omului, iar lui Toma îi precizează faptul că beneficiarii adevăratei fericiri sunt cei ce cred în roadele Învierii, fără a fi martori ai acestui eveniment. De fapt, resortul ce a dinamizat ÅŸi determinat convertirea neamurilor la creÅŸtinism a fost tocmai adevărul incontestabil al Învierii ÅŸi faptul că cei ce îl propovăduiau erau ucenici ÅŸi martori ai Celui înviat. Învierea nu este o simplă comemorare anuală a unui eveniment consemnat istoric acum 2000 de ani, ci experierea duhovnicească a unei stări dincolo de succesiunea temporală, o trăire teandrică, interpersonală cu Hristos înviat, Care rămâne într-un timp al lui Dumnezeu în care suntem încorporaÅ£i, o împreună călătorie cu Hristos-pelerinul, pe drumul unui Emaus al descoperirilor euharistice, o împreună slujire cu Arhiereul suprem în fiecare zi de duminica, zi a învierii.

*Cuvânt de învățătură la Duminica a II-a după PaÈ™ti (a Sfântului Apostol Toma)