Protoieria Moinesti Webmail    

 
PROTOIERIA CUVÂNTUL IERARHULUI PAROHII MĂNĂSTIRI CULTURĂ ŞI
MISIUNE
ASISTENŢĂ
SOCIALĂ
ŞTIRI ADMINISTRAŢIE RESURSE CONTACT
 
 

Lunaticul şi Iisus
Când Hristos era pe munte pentru actul teofanic, A ajuns întru mulţime un bătrân c-un fiu lunatic. Obosiţi păreau, sărmanii, după lungul drum parcurs, Dar voiau, cu toată graba, ca să vadă pe Iisus. Un apostol din cei nouă îl întrebă deosebi: „Ce vrei de la El, bătrâne, ce-ai dori ca să-L întrebi?” „Nu vreau nimic pentru...

mai multe detalii
FACEBOOK

Teofanie în duh eminescian
✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului Creștinii azi își schimbă veșmântul de luminăCă azi Teofania, liturgic, se termină.Dar ea se prelungește în cel plin de credință,Dacă-și îmbracă haina smerit, de pocăință.Sunt azi opt zile-n care tu ai băut aghiazmăȘi-ai devenit icoană pusă-n catapeteasmă.De mâine spală-ți fața...

mai multe detalii
ŞTIRI ŞI EVENIMENTE

Arhiva : 2012 || 2013 || 2014 || 2015 || 2016 || 2017



» Reintegrarea lui Toma

Azi, Hristos învie iarăşi pentru Toma îndoielnic!

Pentru că el vru să revadă tot pe-Acel Hristos istoric.

 

Însă sfânta Providență pentru el a pregătit

O reintegrare-aparte, într-un mod deosebit.

 

La opt zile după Paşte, Iisus l-a ascultat,

Şi s-a arătat lui Toma, ce, crezând, a exclamat:

 

"Doamne, Iisuse Hristoase, Tu eşti veşnic Dumnezeu!

Iartă-mi mie îndoiala şi raționamentul meu.

 

Trupul Tău este acelaşi, mâinile purtând stigmate,

Însă ai intrat în casă prin ușile încuiate!?...”

 

Domnul, văzându-i credința şi spontana convertire,
A reintegrat pe Toma dând a zecea fericire:
 

"Fericit fii, astăzi, Toma, c-ai văzut şi ai crezut!
Dar mai ferice-or fi cei care vor crede, dar n-au văzut!"

Exclamația lui Toma, cu-acest precept minunat,
E de veacuri
argumentul că Hristos a înviat!
 

Cei de astăzi, credincioşii, n-au nevoie de-argumente,
Căci misterul Învierii nu consistă-n documente.

Nimeni n-a văzut pe Domnul când a ieşit din mormânt,
Însă credem cu tărie, pe apostol, prin cuvânt.
 

Dacă-n inimile noastre mai e candela aprinsă,

Să devenim făclierii şi s-aprindem pe cea stinsă.

Geamănul, după-nviere, şi-a întins apostolia,
Până-n Indii el ajuns-a, străbătând mai toată glia.
 

Astăzi, Toma nu mai este pe pământ, însă a dat
Paşaportul de apostol la românii ce-au plecat.

De vreme ce noi, românii, acum, în mileniul trei,
Am plecat în tot pământul ca urmaşi ai lui Andrei,

 

Să purtăm facla-nvierii peste tot, în lung şi-n lat,
Să vestim la toată lumea că Hristos a înviat!

A zecea fericire

„Azi, Hristos învie iarăși pentru” acel Toma care se regăsește în fiecare dintre noi. Hristos învie pentru acel Toma pe care fiecare dintre noi îl imită într-o măsură sau alta, tânjind mai mult sau mai puțin după Hristos în istorie. Dorința revederii lui Hristos istoric dăinuie de-a lungul veacurilor în inimile tuturor celor care călătoresc cu întrebarea existențială a originii și menirii lor pe-acest pământ. Versurile menționează că Toma „vru să revadă tot pe-Acel Hristos istoric”. Toată cheia înțelegerii stă în dorința lui Toma de a vedea pe Acel Hristos al trecutului. Din păcate, noi cei de astăzi, imităm dorința lui Toma după „Acel Hristos”, neînțelegând că, permanent, e vorba de „Acest Hristos”, nu de „Acel Hristos”. Nu putem înțelege prezența actuală și imuabilă a lui Hristos în noi și tânjim după Hristos al istoriei, neînțelegând că istoria pentru Hristos este un prezent continuu.

„Reintegrarea aparte” a lui Toma, pregătită de,,Providență”, consta în confirmarea explicită a „convertirii spontane” prin vederea credinței sale de către Hristos. Este exact ca și cum Hristos i-ar fi spus lui Toma –,,Ȋn urma dorinței tale de a Mă vedea-n istorie, te-am reintegrat între aleșii Mei, doar după ce-am văzut „credința și spontana ta convertire”, deși ar fi trebuit să simți prezența Mea și să crezi în ea”. Toma nu a crezut până ce nu L-a văzut, iar Hristos nu l-a „reintegrat” până ce n-a fost văzut. Prin „sfânta Providență”, Dumnezeu nu forțează nici măcar „reintegrarea” noastră în iubirea Lui fără acordul manifestat direct prin credința noastră, fie ea doar și în urma certitudinii.

„S-a arătat lui Toma, ce, crezând, a exclamat”, deci nu văzând a exclamat, ci crezând a exclamat; mirarea mărturisitoare a lui Toma survine în urma credinței, nu a vederii. Deci am putea spune că Toma și-a dorit de fapt să creadă, nu doar să vadă. Am putea să ne imaginăm că în mintea lui Toma exista și raționamentul prin care el spunea: „până ce nu voi crede, nu-L voi vedea”. Și iată că Hristos i-a îndeplinit dorința, împlinindu-i ambele lipsuri: vederea și credința. El a crezut pentru că a văzut, dar poate a și văzut pentru că a crezut. Deși credința îndoielnică a fost mărturisită chiar de el.

La vederea lui Hristos, Toma confirmă identitatea trupului răstignit, („trupul Tău este același”), dar și completa sa pnevmatizare, „intrând prin ușile încuiate”. „Domnul, văzându-i credința” îl reintegrează, pentru că deși atotștiința Sa făcea parte din ființa Lui, convertirea lui Toma rămâne totuși „spontană”. Deci convertirea sa nu fusese silită de nimeni, nici chiar de Hristos care respectă libertatea fiecăruia de a nu crede.

Providențiala „reintegrare a lui Toma” a fost ceea ce putem numi „a zecea fericire”: „Fericit fii, astăzi, Toma, c-ai văzut și ai crezut!/ Dar mai ferice-or fi cei care vor crede, dar n-au văzut!” E foarte clar faptul că actul credinței survenit doar în urma constatării, nu este un act real, ci o amăgire și chiar un nonsens. Părintele Nicolae Steihardt, în culegerea sa de predici „Dăruind vei dobândi”, prezintă exemplul soldaților de lângă crucea Mântuitorului care spuneau: „Coboară-Te, Hristoase, ca să vedem și să credem”, neînțelegând absurdul cerinței lor. Din moment ce vezi, aceea nu mai e credință, e constatare. De aceea Mântuitorul spune: „Dar mai ferice-or fi cei care vor crede, dar n-au văzut!” Credința adevărată este credința prin nădăjduirea vederii. Sfântul Chiril al Ierusalimului, în catehezele sale baptismale, spune despre credință că este „ochiul care luminează întreaga conștiință și naște înțelegerea”, doar că în cazul lui Toma se poate spune că ochii conștiinței sale au fost dominați de dorința ochilor trupești de a vedea ceea ce trebuiau să creadă. Dar, chiar și credința confirmată de Hristos, împreună cu „spontana convertire”, tot un dar de la Dumnezeu era, pentru că „în dar sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu e de la voi…”. ( Ef. 2,8 )

„Misterul Ȋnvierii nu consistă-n documente” pentru că Ȋnvierea rămâne o realitate supra-istorică, care a marcat și pătruns definitiv istoria, dându-i sens. Ea rămâne prin urmare concomitent istorică și supra-istorică. Mântuitorul Hristos „reintegrează” „misterul Ȋnvierii” în inima fiecăruia, pe documentul identității fiecăruia, adică o reactualizează în chipul Său din fiecare om. Documentul care atestă realitatea Ȋnvierii este chipul restaurat al fiecăruia dintre noi. Document mai consistent și mai imposibil de falsificat decât acesta nu există. De aceea, acest chip al omului reintegrat în comuniunea cu cel al Creatorului ne dă posibilitatea de a „crede cu tărie, pe apostol, prin cuvânt”. Credința „prin cuvânt” este credința în Cel care i-a dat puterea lui Toma să exclame: „Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ești veșnic Dumnezeu!” A crede „pe apostol, prin cuvânt”, înseamnă a crede în Cuvântul care i-a dat apostolului puterea să-L mărturisească.

„Dacă-n inimile noastre mai e candela aprinsă,/ Să devenim făclierii și s-aprindem pe cea stinsă.” A fi făclierul celor cu candela stinsă înseamnă a reaminti fiecărui „îndoielnic”, dornic de „Hristos istoric”, că „mai ferice-or fi cei ce vor crede fără ca să fi văzut!”

„Geamănul, după-nviere, și-a întins apostolia”, pentru că dorința sa era aceea de a-i face frații săi gemeni pe toți cei care vor crede în mărturisirea lui. „Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ești veșnic Dumnezeu!” („Chipul Tău din mine va rămâne veșnic înnoit, pentru că Tu ești veșnic Dumnezeu și veșnic Om”!) Toma I-a pus la îndoială dumnezeirea, iar noi, de multe ori, Ȋi punem la îndoială omenitatea, adică iubirea!

 „Românii ce-au plecat” au datoria apostolatului, datorie întărită de apostoli ca Andrei și Toma, și de intensitatea propriei lumini din candela fiecăruia, care le dă puterea de mărturisire a Adevărului fără să-L fi văzut! Adevărul există indiferent de mărturisirea sau nemărturisirea cuiva! Toma spune (în versuri): „Tu ești veșnic Dumnezeu, (indiferent de mine) iartă-mi mie îndoiala și raționamentul meu!

Orice îndoială are rațiunea ei, nu te îndoiești decât dacă gândești și cu siguranță vei ajunge la un rezultat, spre deosebire de un împietrit irecuperabil! „A zecea fericire” din poezie încurajează gândirea și întrebarea, care sunt de multe ori născătoare de credință! Iar când spune „mai ferice-s ce vor crede, fără să mă fi văzut”, spune că totuși inima primează, așa cum încrederea primează în fața constatării! Cred că prin „a zecea fericire” se poate înțelege și că Dumnezeu reintegrează rațiunea în raportul dintre El și om, dar nu în sensul în care a fost folosită de Lucifer și Adam, ci ca și cum i-ar fi spus lui Toma „e bine că ai vrut să vezi ca să crezi, dar totuși nu trebuia să uiți că ai fost martorul tuturor minunilor Mele timp de trei ani și jumatate”! Așadar, Hristos „mai învie odată pentru Toma îndoielnic”, arătând prin aceasta că și îndoiala, în cazul în care apare, primește răspuns, însă nu imediat, nu la comandă, ci după opt zile! Răspunsul „trupului” lui Hristos, care „era același cu stigmatele din mâini”, se concretizează pentru Toma în daruri (deci același trup, dar cu alte „daruri” ale „altei lumi”, daruri ale veșniciei, pentru că doar în veșnicie nu mai ai nevoie de credință pentru că totul trece în evidență!). Toma a primit atunci o „doză” din virtutea iubirii!

„Pașaportul de apostol” înseamnă documentul noetic-intuitiv și dătător de curaj al oricărui om care poartă în el „facla-nvierii” capabilă „s-aprindă pe cea stinsă”! Credința care vine de la apostoli, vine prin Hristos, deci credem prin Hristos pentru că suntem chipul Lui („credem cu tărie pe apostoli prin cuvânt”). Prin Cuvânt au izbutit! Mărturisirea publică a Ȋnvierii este o datorie capitală („să strigăm în gura mare că Hristos a înviat!”)

Ȋn versuri se vorbește despre „exclamația lui Toma”! Exclamația produce argumentul, nu confirmarea plictisită a adevărului! Toma nu a spus: „Da, Doamne, se pare că Tu ești”, ci a exclamat „Domnul meu și Dumnezeul meu”, mărturisind astfe teandria persoanei Mântuitorului!

 

(din volumul "Creație și re-creație", Editura Filocalia 2016)

Înaltpreasfinţitul Ioachim Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului


STIRI PE EMAIL


CALENDAR SINAXAR
 
©2016 Protoieria Moineşti - judeţul Bacău. Toate drepturile rezervate.
Web design Bacau si optimizare site - SANNET®.