Protoieria Moinesti Webmail    

 
PROTOIERIA CUVÂNTUL IERARHULUI PAROHII MĂNĂSTIRI CULTURĂ ŞI
MISIUNE
ASISTENŢĂ
SOCIALĂ
ŞTIRI ADMINISTRAŢIE RESURSE CONTACT
 
 

Credința – condiția primordială pentru împlinirea unei minuni*
✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului   Cei doi orbi, deși nu-L puteau vedea pe Hristos, au auzit că unul dintre ai lor face mari minuni, așa că au hotărât să plece în căutarea Lui, pentru a-L întâlni și a-și încerca astfel ultima șansă. Poate că au rugat pe cineva să îi ducă la El, când au auzit că...

mai multe detalii
FACEBOOK

Capernaum și Calcedon
✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului   În arşiţa verii, în luna lui Cuptor,Iisus Mântuitorul, eternul călător,Trecea cu ucenicii prin Capernaum.Doi orbi Îl întâlniră, rugându-L chiar în drum: „Miluieşte-ne, Doamne, fiul lui David,Redă-ne vederea, te rugăm fervid”.Iisus nu-i ascultă, şi-n casă...

mai multe detalii
ŞTIRI ŞI EVENIMENTE

Arhiva : 2012 || 2013 || 2014 || 2015 || 2016 || 2017 || 2018 || 2019



» Pocăința profundă are darul de a renaște sufletul

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

 

Am ascultat astăzi una dintre cele mai frumoase și mai cunoscute parabole ale lui Hristos, Parabola Fiului Risipitor. Aceasta este cu siguranță una dintre cele mai emoționante, poate pentru că fiecare dintre noi ne recunoaștem în personajele ei.

Ceea ce nu realizăm întotdeauna este punctul central al acestei parabole. El este reprezentat de schimbarea spirituală a tânărului care părăsește casa părintească, își irosește averea într-o viață nestatornică și, înfrânt de foame, ajunge să invidieze până și pe porcii care mâncau roșcove, după care, decide să se întoarcă la tatăl său.

Desigur, cuvintele fiului risipitor: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta” (Luca 15,18), merită o analiză mai atentă, fiind expresia emoționantă a pocăinței sale.

 

Salvarea sufletului începe prin asigurarea nevoilor primare

Întoarcerea fiului spre trecutul său este rezultatul înfometării. Când cade pradă foamei el ia decizia de a reveni în casa tatălui său cu scopul de a-și asigura subzistența, de a supraviețui. Acesta este, de altfel, comportamentul obișnuit al tuturor oamenilor. Salvarea sufletului începe prin asigurarea nevoilor sale primare. Nici chiar Iisus nu a ignorat acest aspect. De exemplu, după ce a înviat-o pe fiica lui Iair, El a poruncit să i se dea să mănânce (Luca 8, 41), iar atunci când a văzut mulțimile adunate să Îl asculte, I s-a făcut milă și le-a spus apostolilor: „…dați-le voi să mănânce!” (Matei 14, 16). Hrana este însăși viața pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu și pe care nu încetează să ne-o asigure, El, Cel care, așa cum spune psalmistul, pe săraci îi va sătura cu pâine (Ps 131, 15).

Dar hrana nu este doar alimentul material care susține viața noastră trupească. Evreii au mâncat mană în deșert, spune Iisus, și totuși sunt morți (Ioan 6, 49). Această mană nu a făcut decât să prefigureze adevărata hrană, Cuvântul lui Dumnezeu, „ca să-ţi arate că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci că omul trăieşte şi cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului.” (Deuteronomul 8, 3). Când fiul risipitor exclamă: „Voi muri de foame!”, nu pierde din vedere nici hrana materială, dar nici pe cea spirituală.

Dar, mai mult decât de pâine, fiului pierdut îi era foame de iubire, de iubirea dătătoare de viață, pe care o găsea lângă tatăl său, iubirea pe care i-a dedicat-o tatăl său. Dacă era în pericol să moară de inaniție, la fel de mare era pericolul de a muri de singurătate și de lipsa iubirii. Tatăl, prin simpla sa prezență, este sursă de viață și în același timp sursă de iubire. Fiul risipitor este incapabil să se salveze pe el însuși. Pentru el ruptura de tatăl – abia acum înțelege – înseamnă moarte trupească cu siguranță, dar, mai presus de aceasta, aneantizare a sufletului și spiritului.

Fiul risipitor se regăsește pe sine. Se regăsește în suferința foamei, motivul principal al revenirii sale, dar aceasta este profundă și integratoare. Din toata inima sa, fiul ia decizia de a se întoarce la tatăl, recunoaște amploarea greșelii și își o mărturisește cu smerenie. Iar tatăl îl iartă fără nicio reținere. Plin de fericire, tatăl îi redă fiului regăsit toate prerogativele vieții și iubirii.

Astfel trebuie să înțelegem mesajul suferințelor noastre. Dincolo de a se adăuga amărăciunilor și disperării din viața noastră, așa cum se întâmplă uneori, dincolo de a ne oferi un motiv pentru a-i puta reproșa ceva lui Dumnezeu, suferințele ne sunt date pentru a ne smulge din non-sensul obișnuit al vieții noastre, pentru a ne deschide ochii asupra absurdității mortale a unei existențe separate de Dumnezeu, rupte de iubirea și de singura viață adevărată. Ele ne sunt date pentru că în afara lui Dumnezeu nu există decât eșec și moarte.

 

Pocăința, un strigăt de iubire

Ca și tatăl fiului risipitor, Dumnezeu se află în așteptarea pocăinței noastre. Nu a unei umilințe servile, ci a unui strigăt de iubire izvorât din toată inima noastră zdrobită, strigătul de iubire al unui om care se regăsește în postura de copil al lui Dumnezeu, care se vede în sfârșit liber sau care, mai curând, cere să fie eliberat de el însuși, de propria sa încăpățânare. Ne irosim viața în inutilitate și împrăștiere și Îl credem pe Dumnezeu absent, retras în cerul Său îndepărtat. Îndrăznim uneori să gândim că El este indiferent la soarta noastră, dar Dumnezeu este mereu prezent și este mereu aproape de noi. El, Cel care hrănește păsările cerului, dăruiește tot ce este mai bun fiilor Săi, cu toată milostivirea Sa. Dumnezeu se preocupă mereu de fiecare dintre noi, în mod nevăzut, inefabil, fiindu-ne mereu aproape. Prezența Sa este sensibilă și evidentă pentru cei care o caută din toată inima.

În așteptarea revenirii noastre, Dumnezeu precede deja pocăința noastră. Nu acceptă să ne vadă renunțând la noi înșine. Hristos bate la ușa inimii noastre pentru a ne chema la El, pentru a ne smulge morții și a ne reda viață în El însuși.

Am văzut că tatăl fiului risipitor, din iubire, îi redă fiului său toate prerogativele dinainte de plecare. Îi redă haina inocenței regăsite, căci iertarea tatălui șterge păcatul fiului. Îi dăruiește un inel, pecetea dragostei lui, semnul iubirii pe care fiul a ignorat-o, dar care acum îi este redată intactă. Îi dăruiește sandalele, care îl eliberează pentru veșnicie de apăsarea morții. Îi dăruiește viață, așa cum ne va dărui și nouă, celor care participăm la viața divină. Îi redă locul de fiu, așa cum vrea să ne facă pe toți fii ai Săi. Și noi avem șansa de a auzi cuvântul iertării, al vieții și al mântuirii: „acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 24), cu condiția de a ne demasca propria noastră falsitate, începând cu idolatrizarea propriului eu, cu condiția ca, recuperându-ne inima, să o oferim în întregime iubirii arzătoare a Tatălui, avem și noi.

 

Patru taine care explică această istorisire

Descoperim concentrată în această Parabolă a Fiului Risipitor toată spiritualitatea ortodoxă descrisă într-un fel foarte expresiv, spiritualitate care se bazează în mod esențial pe penitență, metanoia, renunțare la sine și adoptarea unei noi grile de valori, cea a lui Hristos, presupunând o veritabilă reclădire a personalității noastre după personalitatea lui Iisus.

Gândindu-mă la fiul risipitor, îmi amintesc cuvintele lui Iisus pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Prin aceste cuvinte atât de omenești Iisus își arată apartenența la condiția umană, îl apără pe om, iar prin pogorârea Sa în lume, prin chenoză și cruce, El îl face pe om capabil să răspundă afirmativ la chemarea Sa mântuitoare. Acest răspuns este vocația fiecărui om de a deveni un ales al lui Dumnezeu. Dar acest „Da”, pe care fiul risipitor, ca orice om, este capabil să-l pronunțe și a cărui vocație o are, rămâne pentru noi o mare taină.

În fapt, parabola relatată în Evanghelia de astăzi este bazată pe patru taine care explică această istorisire a fiului risipitor.

Prima taină este plecarea fiului din casa părintească (prima părăsire a casei tatălui este cea din Rai, când Adam nu a mai ascultat de cuvântul Domnului). Este dorința de a cunoaște și de a se cunoaște, de a-și căuta identitatea rupându-se de viețuirea în odihna casei părintești și, de asemenea, efortul de a înțelege și experimenta rostul lumii coborând treptele umilirii și compromisului, pierzând în același timp curățirea lăuntrică. Dumnezeu își împarte bogățiile Sale, dăruiește daruri fără număr fiilor Săi, dintre acestea cel mai mare fiind libertatea. Dar această libertate este cel mai mare obstacol al omului, căci el nu știe să o utilizeze. În libertate noi alegem mereu eul nostru egoist. Libertatea se transformă în sclavie și omul pierde astfel cel mai mare dintre daruri.

A doua taină este cea a eșecului. Când totul părea a fi terminat, când toată opera omului se prăbușea, a apărut o soluție, căci eșecul nu are doar o parte negativă, ci mereu presupune o nouă oportunitate. Fiul risipitor se întoarce către sine însuși, realizează, prin comparație, că decizia de a părăsi casa părintească a fost greșită, că a pierdut tot ce a avut și că este în pericolul de a se pierde și pe sine însuși, de a-și pierde identitatea. Ajunsese într-o stare inferioară chiar celei a robilor din casa tatălui său. Când și-a dat seama ce a făcut și-a recunoscut greșeala, s-a smerit și a decis:"mă voi întoarce în casa tatălui meu".

Aceasta este cea de a treia taină – cea a întoarcerii fiului. Este o taină pentru că acest demers nu îi aparține în totalitate omului. Amintirea bucuriei și împlinirii din casa părintească îl face pe fiu să gândească nostalgic la îndestularea din timpul în care viețuia lipsit de griji, iar acest gând este salvator, pentru că îi oferă posibilitatea de a reanaliza starea decăzută în care se află și îl determină să-și dorească să revină la starea cea dintâi. Gândul la demnitatea pierdută îl face să renască și să regrete toate faptele săvârșite, să conștientizeze starea deplorabilă în care a ajuns încrezându-se în propria voință și putere. Pornește spre casa părintească purtând cu sine rușinea eșecului, regretul faptelor, umilința, distanța și judecata, dar și speranța iertării. Calea este lungă și povara este grea, dar nu este singur, ci împreună cu părintele său care de altfel, nu l-a părăsit nicio clipă în tot timpul cât și-a risipit viața. Bunul Păstor este cel care nu doar așteaptă întoarcerea oii rătăcite, ci pleacă în căutarea ei, o găsește, o poartă pe umerii Săi și se bucură pentru ea mai mult decât pentru cele din staul. Așadar, această taină a întoarcerii fiului este împlinită din punctul său de vedere de Părintele blând și iubitor care simte pocăința curată a fiului înstrăinat și vine în întâmpinarea sa.

A patra taină este întâlnirea cu părintele său și reintegrarea în starea cea dintâi. Forța iubirii paterne și regretul profund al fiului pentru viața risipită în plăceri, se contopesc într-o îmbrățișare a comuniunii regăsite, a iubirii milostive și iertătoare a lui Dumnezeu, care îl așază în demnitatea de fiu și de moștenitor al iubirii nețărmurite a părintelui său. Pocăința profundă are darul de a renaște sufletul scăldat în lacrimi și de a reînnoda misterul comuniunii de iubire între Dumnezeu și păcătos. Reașezarea fiului regăsit în demnitatea pierdută arată  iertarea nemărginită a lui Dumnezeu, care așteaptă permanent întoarcerea omului și bucuria părintească la vederea familiei reîntregite.

Cele patru taine nu sunt altceva decât calea dezrădăcinării și reintegrării omului în relația sa cu Dumnezeu, reprezintă calea nevoințelor prin care fiecare dintre noi trece de-a lungul vieții, rătăcind și regăsind sensul reîntâlnirii cu Dumnezeu. Sunt icoana vieții omului și a umanității care mai înainte de a simți darul comuniunii cu Dumnezeu recurge la căutări eșuate ce îi arată limitele viețuirii secularizate, decepțiile și neîmplinirile. Pilda Fiului Risipitor este parabola permanentei reîntoarceri a omului din propriile sale căutări și, totodată, exemplul cel mai evident al adevărului că, de cele mai multe ori, taina vieții, pe care o căutăm risipind resursele cele mai mari de care dispunem, răscolind teorii, precepte, culturi și civilizații, se află în proximitatea noastră. (Cuvânt la Duminica a 34-a după Rusalii, a Întoarcerii Fiului Risipitor)


STIRI PE EMAIL


CALENDAR SINAXAR
 
©2016 Protoieria Moineşti - judeţul Bacău. Toate drepturile rezervate.
Web design Bacau si optimizare site - SANNET®.