Protoieria Moinesti Webmail    

 
PROTOIERIA CUVÂNTUL IERARHULUI PAROHII MĂNĂSTIRI CULTURĂ ŞI
MISIUNE
ASISTENŢĂ
SOCIALĂ
ŞTIRI ADMINISTRAŢIE RESURSE CONTACT
 
 

Lunaticul şi Iisus
Când Hristos era pe munte pentru actul teofanic, A ajuns întru mulţime un bătrân c-un fiu lunatic. Obosiţi păreau, sărmanii, după lungul drum parcurs, Dar voiau, cu toată graba, ca să vadă pe Iisus. Un apostol din cei nouă îl întrebă deosebi: „Ce vrei de la El, bătrâne, ce-ai dori ca să-L întrebi?” „Nu vreau nimic pentru...

mai multe detalii
FACEBOOK

Teofanie în duh eminescian
✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului Creștinii azi își schimbă veșmântul de luminăCă azi Teofania, liturgic, se termină.Dar ea se prelungește în cel plin de credință,Dacă-și îmbracă haina smerit, de pocăință.Sunt azi opt zile-n care tu ai băut aghiazmăȘi-ai devenit icoană pusă-n catapeteasmă.De mâine spală-ți fața...

mai multe detalii
ŞTIRI ŞI EVENIMENTE

Arhiva : 2012 || 2013 || 2014 || 2015 || 2016 || 2017



» Paracletul

Iisus  a promis că  trimite,
Foc arzător pe pământ.
E Focul ce mistuie totul,
E Domnul, numit Duhul Sfânt.

Purcede din Tatăl, când Fiul se naşte, viază-n iubire peren,
Aceeaşi natură, aceeaşi putere, fiinţând ipostatic etern.
Dar focul acesta cu suflu puternic, el arde nimic consumând,
El mişcă toţi aştrii din spaţiul galactic, lumini din lumini aprinzând.

Duhul cel veșnic și plin de lumină animă tot spaţiu-nstelat,

E raza cea vie, e viaţa din cosmos, dând sens la tot ce-i creat.

Duhul porneşte ca vântul subțire şi susură lin ca un cânt,

E roua divină sau apa vieţii ce cade ușor, fremătând.

 

Duhul e facla aprinsă în suflet din focul cel sacru din cer,

El arde puternic, aduce răcoare, că-i foc arzător, dar şi ger.  

Duhul dă viaţă din viaţa divină şi ţine în viaţă pe toţi.

El este lumina, căldura, puterea, deschizând a cerului porţi.

 

Atunci când Cuvântul coboară în ape, iar Ioan Îl prezintă ca Miel,

Tatăl din ceruri trimite pe Duhul sub formă de blând porumbel.

Tot Duhul plineşte în chip teofanic Treimea-n Iordan sau Tabor,

Iar la-Nviere şi la-Nălţare devine lumină sau nor,

 

El vrea să ne-arate că El fiinţează din veci ca mister nepătruns,

Purcede din Tatăl, odihneşte în Fiul, în totul şi-n toate-i ascuns.

Iar când ucenicii, după-Nălţare, stăteau reuniţi într-un loc,

Duhul cel veşnic coboară din ceruri sub formă de limbi ca de foc.

 

Duhul transformă pescari-n apostoli, păgânii devin mucenici,

Biserica-ncepe timpul pnevmatic, rusalic fiinţând până-n veci.

 

Era Duhului Sfânt

 

         Poemul acesta este o demonstrație teologică a însemnătății Duhului Sfânt sălășluit în noi. Nu sunt versuri reci și filosofice dedicate gândirii la ceva de dincolo de viața noastră concretă, ci sunt versuri dedicate Celui ce ne mângâie și ne curăță de toată necurăția, Celui ce ne trece în starea de mântuire. Se exprimă într-o formă teologică proprie, accentele bucuriei festive permanent actuale a Cincizecimii.

Momentul în care Duhul Sfânt „transformă pescari-n apostoli” este timpul începerii „ființării rusalice”. Biserica devine o realitate deschisă în care „ființarea rusalică” s-ar putea traduce și ca perioada începerii ființării „rozelor conștiente” purtătoare ale chipului „Trandafirului” Iubirii sacrificiale care moare obținând nemurirea. Apostolii și toți „păgânii mucenici” de mai târziu sunt ca niște semințe de roze, de „flori paradox” care denotă atât abundența debordantă a iubirii, cât și rigoarea și sacrificiul, prin spinii lor.

Cel ce „ființează ipostatic etern”, prin focul suflului Său, este Cel care face ca vremelnicia să devină eternitate prin memoria iubirii. („Veșnic coboară din ceruri”, „ca mister nepătruns”, „care-i ține în viață pe toți”). El este Cel care arde și îngheață concomitent, pentru „că-I foc arzător, dar și ger”. El este Cel care amintește permanent omului legătura esențială din univers: relația iubire-moarte. Iubirea e în mod esențial moarte, pentru că nu e deplină decât prin anularea totală a sinelui în slujba celuilalt, deci prin sacrificiul propriu.

Duhul este „lumină sau nor”, sau chiar amândouă. Este soare cu nori. De multe ori nu te poți uita la Soare fără ajutorul unui Nor, care odihnește mai mult sau mai puțin peste Soare, sau care te umbrește pe tine. Când nu vezi deloc Soarele, înseamnă că nu ești pe drumul care duce spre „porțile deschise ale cerului”, înseamnă că ești întunecat, înfrigurat și slăbit, adică nu-L ai pe Duhul. „El e lumina, căldura, puterea”. El e Căldura consubstanțială cu Puterea și cu Lumina.

„Apa vieții”, „briza lejeră” sau „roua divină” nu sunt doar metafore, ci sunt realități duhovnicești nemateriale, care nu sunt mai puțin reale ca realitățile materiale. Duhul e mult mai consistent decât materia, el e „viață din viața divină dătătoare de sens la „tot ce-i creat”, „animând tot spațiu-nstelat”.

Duhul Sfânt le-a dat apostolilor ceea ce Sfântul Simeon Noul Teolog îi cerea lui Hristos: „un har care să fie împreună cu el, care să-l acopere, să-l arate întreg nesupus rușinii, care să-l îmbrace, să fie înlăuntrul lui, să-l lumineze”. (Imnul 41)

Pogorârea sub forma „limbilor ca de foc” și „transformarea pescarilor în apostoli” și a „păgânilor în mucenici” presupune ceea părintele Stăniloae numește „chenoza Duhului” care se coboară la nivelul nostru, pentru a ne ridica la nivelul de parteneri ai lui Hristos. Duhul are „aceeași natură, aceeași putere, ființând ipostatic etern”, dar coboară din cer ca o „rouă divină” fremătând ușor și „susurând lin” ca apa unui izvor de viață. Acest lucru este posibil pentru că El nu e un ipostas cu natură umană deosebită, nu e întrupat asemenea nouă, cum e întrupat Hristos. De aceea nimic nu stă în calea pătrunderii ca ipostas în ipostasele noastre. Ȋn acest sens, părintele Dumitru Stăniloae spune că Hristos rămâne mereu partenerul nostru cu care vorbim, pe care-l imităm, căruia îi cerem puterile și din care ne vin puterile în acest dialog, devenindu-ne și El interior, dar într-un alt mod. Duhul, însă, e cel prin care facem toate acestea, acoperindu-se cu noi fără să ne anuleze”.

Poemul începe prin versul „Hristos a promis că trimite…” și se încheie cu „Biserica-ncepe timpul pnevmatic…”. Hristos a trimis ce-a promis. El ne-a făgăduit timpul rusalic, ne-a trimis timpul „pierdut” de om prin căderea lui Adam. Am primit chiar mai mult decât avea Adam. Am primit ceva prin chiar Cel pe care Adam ar fi trebuit să-L ajungă prin ascultare, prin menținerea stării paradiziace. „Cel care se purta pe deasupra apelor” se sălășluiește acum ca un foc sacru în interiorul sacru al omului. Duhului Ȋi este proprie sălășluirea în oameni, pentru că identitatea lor este dată de chipul Fiului pe care fiecare-l poartă. Se sălășluiește în chipul Celui cu care „ființează ipostatic etern”. Deci am primit promisiunea apropierii mai intime decât cea din timpul șederii pământești a lui Hristos. S-a apropiat prin Moarte, Ȋnviere, Ȋnălțare și Cincizecime, mai mult de noi. Acest lucru este descris și de filosoful francez Louis Lavelle, care, referindu-se totuși doar la moarte, explică felul în care cineva de-al nostru, prin trecerea în cealaltă viață, ne devine într-un anumit sens mai aproape. Moartea ni-i apropie și mai mult pe cei ce ne-au fost apropiați în viață. Cu atât mai incomparabil ne apropie Ȋnvierea Cuiva de-al nostru! Prezența trupească a cuiva ne face să ne dăm seama de importanța spirituală a persoanei sale. Mulți au făcut experiența ca apropiindu-se și stând mai mult în preajma unui om mare prin talentul sau chiar prin geniul său, s-au obișnuit să-l vadă ca pe orice om comun. Părintele Stăniloae spune tot în acest sens că „trupul prea apropiat astupă adâncile orizonturi spirituale în care trăiește el, ispitindu-te să-l judeci după ceea ce prezintă prin trup comun cu toată lumea”. De aceea este nevoie de o distanțare cu trupul, ca, nemaivăzând trupul și nemaiîmpiedicându-ți-se vederea în el, să contempli ceea ce vine de la el și de la distanță, adică spiritul. Despărțirea trupească produce apropierea mai directă cu duhul ei, pătrunzând înlăuntrul tău.

Duhul Sfânt trimis de Fiul vrea ceva ce pare incredibil: „vrea să ne-arate că El ființează din veci ca mister nepătruns”. Deci vrea să ne arate că ființează ca mister. Vrea să ne arate ființarea misterului. Vrea să ne arate taina de nepătruns, tocmai prin interiorizarea Celui pe care L-am văzut, adică a Lui Hristos. Duhul te-ajută să vezi misterul prin trăirea lui. Te-ajută să vezi taina prin „freamăt”, prin „susur”, prin „cânt”, dar și prin „foc”! Doar Duhul te-ajută să simți „suflul puternic” prin „vântul subțire ce susură lin”. Toate acestea nu sunt altceva decât acțiunile realității antinomice supreme care-a fost la început - Iubirea - Sfânta Treime.

Pe parcursul poemului se observă întrepătrunderea perfectă între lucrările Tatălui, ale Fiului și ale Duhului, ca în final să se adevereasă unicitatea lucrării în care persoanele trinitare conlucrează substanțial și perihoretic perfect.

S-ar putea spune că Cel care „purcede din Tatăl când Fiul se naște”, adică din veșnicie, este „Tăcerea” divină a Ființei Absolute care devine condiție ființială umană. Cred că Duhul Sfânt coboară peste „apostolii reuniți într-un loc” și astfel ajunge ca un „mister nepătruns” în inima lor. Ei stăteau „reuniți”, ceea ce înseamnă ca mai devreme fuseseră dispersați de frică, de prea multă rațiune și de prea puțină iubire. El este Cel care dă puterea omului, adică Cel care potențează inima. Inima omului este, după unii Sfinți Părinți, sediul conștiinței și al libertății și aici intră Duhul. Oricât de cunoscător ar fi creierul omului, acesta e totuși limitat. Inima în schimb e nemărginită. Acolo e mediul incandescent, care se adapă din cel mai mare angrenaj de forțe din univers care este Duhul Sfânt – vocea tăcută a Duhului! Acest „mister nepătruns” care „ființează din veci”, se sălășluiește în inima omului pentru a fi trăit, nu gândit. De aceea creierul poate aspira oricât la Dumnezeu, dar nu poate fi niciodată o taină. Niciodată nu va exista taina creierului, însă totdeauna va dăinui taina inimii.

Versurile acestea, care se unduiesc lin printre antinomiile trinitare, izvorăsc sensul frumos și afectiv al gândurilor care le-au născut. (fragment din volumul Creație și re-creațieEditura Filocalia, 2016)


STIRI PE EMAIL


CALENDAR SINAXAR
 
©2016 Protoieria Moineşti - judeţul Bacău. Toate drepturile rezervate.
Web design Bacau si optimizare site - SANNET®.