Protoieria Moinesti Webmail    

 
PROTOIERIA CUVÂNTUL IERARHULUI PAROHII MĂNĂSTIRI CULTURĂ ŞI
MISIUNE
ASISTENŢĂ
SOCIALĂ
ŞTIRI ADMINISTRAŢIE RESURSE CONTACT
 
 

Aproapele, pedagogul mântuirii mele
✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului   Prin expunerea parabolei Bunului samarinenan, scopul lui Iisus nu este deloc acela de a opune lipsa de umanitate a preotului și a levitului bunătății samarineanului, care se gândește să îl ducă pe evreul rănit într-un loc în care să poată fi îngrijit. După cum Iisus nu a vrut nici să...

mai multe detalii
FACEBOOK

Teofanie în duh eminescian
✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului Creștinii azi își schimbă veșmântul de luminăCă azi Teofania, liturgic, se termină.Dar ea se prelungește în cel plin de credință,Dacă-și îmbracă haina smerit, de pocăință.Sunt azi opt zile-n care tu ai băut aghiazmăȘi-ai devenit icoană pusă-n catapeteasmă.De mâine spală-ți fața...

mai multe detalii
ŞTIRI ŞI EVENIMENTE

Arhiva : 2012 || 2013 || 2014 || 2015 || 2016 || 2017 || 2018



» Iubirea milostivă, cale spre veșnicie

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

 

Parabola aceasta subliniază contrastul frapant care există între un anume om bogat, somptuos îmbrăcat, bine hrănit și un cerșetor așezat la poarta sa, acoperit de bube, ale cărui răni le ling câinii și care tânjește chiar și după firmiturile care cad de la masa bogatului. Așadar, sunt așezate în antiteză două persoane și două clase sociale reprezentative pentru perioada în care Hristos Domnul își desfășura activitatea Sa mesianică. Sunt aduși în discuție de multe ori bogații lui Israel în cuvântările Mântuitorului, însă pentru a se arăta că nu bogăția în sine este un păcat, ci administrarea ei defectuoasă sau împătimirea celor care dețin bunuri și care, orbiți de strălucirea ei, nu mai pot recunoaște pe Dumnezeu ca adevăratul izvor al bogăției. Bogăția poate lua mințile omului (Luca 12, 13-21), dar poate împiedica și ajungerea în Împărăția lui Dumnezeu (Luca 18, 13-27). Acesta este motivul pentru care Hristos Domnul în cuvântările Sale arată că doar prin filantropie bogatul se poate vindeca de egoism și arghirofilie își poate folosi averea ca pe o treptă care să-l apropie de Dumnezeu – modelul suprem de iubire jertfelnică și smerenie absolută. Nu întâmplător săracul Lazăr zace în fața porții bogatului și nu în fața gardului, căci gardul separă arătând diferența/delimitarea socială clară între cele două clase, pe când poarta, care invită la comuniune, poate însemna faptul că cei doi, bogatul și săracul, doar prin împreuna lucrare se pot salva reciproc: bogatul oferind din averea sa săracului, iar săracul mulțumind lui Dumnezeu pentru binefaceri și rugându-se pentru sufletul bogatului.

 

Cu răbdare, putem dobândi mântuirea

Nu putem ignora nici asemănarea vădită dintre Lazăr și Iov. Lazăr, îmbrăcat în sărăcie, plin de bube, flămând și înconjurat de câini, este replica nou-testmentară a lui Iov, cel sărăcit de bunuri și greu încercat de diavol, care nu reproșează nimănui nimic, ci doar mulțumește lui Dumnezeu pentru darul vieții. Omul în această stare, conștientizând atotprezența și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu mai este interesat să lupte pentru bunuri sau funcții, ci ajunge la înțelegerea vieții ca fiind singura realitate care contează și care se poate prelungi în veșnicie. Asemenea și Lazăr, fără a cârti, fără a se răzvrăti, așteaptă cu răbdare să se îmbrace în haina de nuntă a Împărăției, să guste din Cina Împărăției, din firimiturile care cad de la masa Stăpânului. Până atunci, suferința lui îi va fi pavăza în lupta cu ispitele, iar lipsurile, trepte ale răbdării și cale spre mântuire. În mod magistral, numele acestui sărac mântuit arată faptul că lui nu-i lipsea nimic, pentru că Îl avea pe Dumnezeu în el, iar acest lucru suplinește și este mai mult decât mâncarea, băutura, confortul, faima, bogăția. Numele său, Lazăr, se traduce „Domnul este ajutorul meu”, iar acest lucru întărește argumentul pentru care pustnicii, nebunii pentru Hristos, clustrații, călugării,au ales să părăsească lumea, să fugă de duhul lumii, de confortul existenței, asumându-și votul sărăciei pentru a trăi plenar prezența Celui ce hrănește și adapă din izvorul din care cel ce bea nu mai însetează niciodată (Ioan, 4, 14).

 

Viața spirituală este cea care continuă în veșnicie

Lazăr și bogatul nemilostiv mor amândoi, însă soarta lor în lumea de dincolo este total diferită de ceea ce au trăit în această lume. Este un plan răsturnat, care reliefează o realitate neașteptată, dar care, de fapt, nu este altceva decât continuarea în veșnicie a stării spirituale, a vocației și lucrării spirituale din lumea aceasta. Săracul, care s-a umilit în lumea aceasta îndurând neajunsurile, dar păstrându-și sufletul curat pentru a-l umple de prezența lui Dumnezeu, s-a bucurat de acest preaplin de har în sânul lui Avraam, iar bogatul, care și-a risipit darul vieții hrănindu-și simțurile hedonist în viața pământească, uitând de Dumnezeu, ajunge după moarte și mai departe de Dumnezeu, la marginea existenței, acolo unde te aruncă fuga irațională de Dumnezeu și iubirea egoistă.

 Bogatul, fiind în chinuri, în iad, îi cere lui Avraam să i-l trimită pe Lazăr – care este în Rai – să-şi ude vârful degetului în apă şi să-i răcorească limba nefericitului care se perpelea în flăcările Iadului (cf. Luca 16, 24). Avraam îi răspunde însă, cu blândețe: „Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti.” (Luca 16, 25). Îi amintește astfel că altădată el a avut parte de toate bucuriile, iar Lazăr a îndurat toate suferințele, iar acum situația s-a inversat. La această compensație, se adaugă faptul că acum este o prăpastie de nedepășit între cei doi oameni. Bogatul, însă, insistă: măcar să fie trimis Lazăr în casa tatălui său, să îi avertizeze pe cei cinci frați ai săi, încă în viață, să nu ajungă să aibă și ei parte de un destin asemănător ajungând în acel loc de chin. Ar fi inutil, replică Avraam, căci pe cei ce nu ascultă nici de Moise, nici de profeți, nu îi va convinge nici chiar mărturia unui om înviat din morți.

 

Fiecare om are un Lazăr al lui

Această parabolă este în cu totul alt ton decât cele care prezentau vindecări și iertări, atât de frecvente în Evanghelia după Luca. Aici este un avertisment serios. Bucuria egoistă trăită în această lume va avea drept consecință negativă suferința pe lumea cealaltă, în vreme ce, din contră, sărmanul, care va suferi în lumea aceasta, acolo se va bucura de toate din plin. Sensul parabolei este pe cât de clar, pe atât de simplu, încât nu mai are nevoie de nicio explicație.

Cu toate acestea, merită să ne oprim asupra câtorva detalii, cărora să le acordăm o atenție mai mare. „Un sărac (...) zăcea înaintea porţii lui” (Luca 16, 20), spune Evanghelia. Înțelegem de aici că lumea necazurilor și a suferinței nu este o lume ireală, îndepărtată. Domnul însuși a trecut pe la ușa bogatului și a așezat acolo acea nefericire. Iar la judecată nu l-a întrebat dacă a simțit milă, într-un mod foarte abstract și general, față de nefericirea care există în lume și pe care nici nu avea puterea să o vindece. Nu! Hristos l-a întrebat ce a făcut el să ajute „un sărac”, un cerșetor anume, prezent și foarte real, „pe nume Lazăr”, pe care L-a ales anume ca el, bogatul, să își arate compasiunea față de acesta. Și pentru fiecare dintre noi va fi la fel. Fiecare dintre noi va întâlni propriul lui Lazăr. Acest Lazăr poate să aibă nevoie de bani, de îngrijire, de sprijin moral, nu are importanță. Ceea ce contează este ca ochii mei să îl vadă pe cel care este în fața casei mele și pentru care eu pot și trebuie să fac ceva.

De remarcat este faptul că bogatul din această pericopă evanghelică nu pare înrăit în mod deosebit, sau crud: el a păcătuit prin neglijență, căci nu i-a dat atenție lui Lazăr. Concluzionăm așadar că Hristos nu ne va reproșa la judecată că ne-am închis inima în fața problemelor nefericiților, ci ne va reproșa că am fost prea neglijenți și prea egoiști pentru a ne gândi să ne deschidem spre problemele celorlalți.

 

Valoarea soteriologică a pocăinței

Contrastul între sfârșitul vieții celor doi este evident: „a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat.” (Luca 16, 22) Așadar, unul a fost luat de îngeri, iar celălalt înmormântat, probabil cu fastul care se cuvine unui om bogat, dar și cu tot ceea ce implică înmormântarea ca definitiv și contrar înălțării pe brațele îngerilor.

Dus de către îngeri” sau „înmormântat” – acestea sunt expresia a două destine distincte din punct de vedere spiritual, nu doar în moarte, ci în însăși viața aceasta, căci cineva poate alege să se lase dus de îngeri către Dumnezeu, iar un altul alege să se înmormânteze, să se lase acoperit de pământul de care este atât de atașat. Opoziția între cele două destine este accentuată: „între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi” (Luca 16, 26). Este vorba aici despre irevocabilitatea și veșnicia pedepsei date condamnaților. Nu urmărim să analizăm aici această chestiune teologică, cu care ne vom reîntâlni, însă observăm că nici ajuns în iad bogatul nu regretă păcatul.

Nu vedem aici pe Dumnezeu care refuză să ierte un om care acum ar regreta vechea sa atitudine față de Lazăr și și-ar condamna propriul egoism, manifestat într-o formă atât de regretabilă. Ceea ce constatăm este că bogatului nu îi părea rău că nu a făcut binele pe care-l putea face pentru Lazăr, ci doar se gândea să facă ceva încât să nu aibă aceeași soartă și membrii familiei sale.

Ceea ce ne atrage în mod deosebit atenția sunt cuvintele: „nu vor crede” (Luca 16, 31). Dumnezeu vrea ca noi să fim convinși de propriul nostru regret. Pocăința pe care El o dorește de la noi nu este nici rezultatul acceptării unei autorități exterioare (Moise și profeții), nici al uimirii în fața unui semn miraculos, cum ar fi învierea unui mort. Pentru a avea valoare soteriologică, pocăința trebuie să fie fructul unei convingeri lăuntrice, al unei îndelungi și inevitabile lucrări a Duhului asupra sufletului nostru și al unei angajări la o viață spirituală.

Din acest punct de vedere, parabola de astăzi trebuie să fie un argument al asumării vieții spirituale nu pentru spectaculosul minunii, ci ca rezultat al întâlnirii personale cu Dumnezeu, ca mod de a fi, născut din naturalețea celui ce caută pe Dumnezeu nu în semnificația filosofică a slovei, ci în adâncul de suflet care așteaptă smerit revărsarea harului. Dincolo de bucuria clipei consumate hedonist în moduri pe care imaginația le poate naște pentru omul căruia statutul social sau bunăstarea materială îi pot fi garante, asumarea vieții spirituale, în lipsuri și neajunsuri, poate fi singura cale de împlinire a ceea ce am fost chemați să fim, parteneri de dialog în iubirea infinită a lui Dumnezeu, în Împărăția cea gătită celor care au hrănit pe cei flămânzi, au căutat pe cei bolnavi, au vizitat pe cei închiși. Să nu uităm că în fiecare mână întinsă este un Lazăr prin care Dumnezeu ne cheamă să ne săturăm setea de veșnicie oferind atenția noastră celor care au nevoie de omenia din noi. Amin!

 

*Cuvânt la Duminica a XXII-a după Rusalii, Luca 16, 19-31, Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr


STIRI PE EMAIL


CALENDAR SINAXAR
 
©2016 Protoieria Moineşti - judeţul Bacău. Toate drepturile rezervate.
Web design Bacau si optimizare site - SANNET®.