Protoieria Moinesti Webmail    

 
PROTOIERIA CUVÂNTUL IERARHULUI PAROHII MĂNĂSTIRI CULTURĂ ŞI
MISIUNE
ASISTENŢĂ
SOCIALĂ
ŞTIRI ADMINISTRAŢIE RESURSE CONTACT
 
 

Lunaticul şi Iisus
Când Hristos era pe munte pentru actul teofanic, A ajuns întru mulţime un bătrân c-un fiu lunatic. Obosiţi păreau, sărmanii, după lungul drum parcurs, Dar voiau, cu toată graba, ca să vadă pe Iisus. Un apostol din cei nouă îl întrebă deosebi: „Ce vrei de la El, bătrâne, ce-ai dori ca să-L întrebi?” „Nu vreau nimic pentru...

mai multe detalii
FACEBOOK

Teofanie în duh eminescian
✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului Creștinii azi își schimbă veșmântul de luminăCă azi Teofania, liturgic, se termină.Dar ea se prelungește în cel plin de credință,Dacă-și îmbracă haina smerit, de pocăință.Sunt azi opt zile-n care tu ai băut aghiazmăȘi-ai devenit icoană pusă-n catapeteasmă.De mâine spală-ți fața...

mai multe detalii
ŞTIRI ŞI EVENIMENTE

Arhiva : 2012 || 2013 || 2014 || 2015 || 2016 || 2017



» Hristos, pâinea nemuririi

Menirea Bisericii este în mod principal de a călăuzi lumea spre Împărăția lui Dumnezeu, unde nimeni nu se însoară, nici se mărită, nimeni nu mai mănâncă din mâncarea biologică, ci doar din cea teologică și se împărtășește din festinul euharistic, unde Se jertfește Însuși „Mirele Bisericii”, Care se consumă și nu se epuizează niciodată.Hristos a venit să sature nu șapte miliarde, ci mulțimi infinite de oameni, care se vor succeda până la sfârșitul veacurilor, din pâinea euharistică născând universul euharistic. Acest fapt se arată, pentru prima dată în activitatea Sa pământească, în minunea cu înmulțirea celor cinci pâini și doi pești.

Ne-am propus să ne aplecăm, în cele ce urmează, asupra pericopei evanghelice care se citeşte în Duminica a opta după Rusalii,unde se relatează că Mântuitorul a înmulţit 5 pâini şi 2 peşti, astfel încât a săturat peste 10 mii de oameni. Vedem deci că Mântuitorul împlineşte o minune, al cărei mesaj poartă cu sine înţelesuri profunde. Nu-i vorba aici despre o înmulţire a pâinilor pentru hrana biologică, de toate zilele. În minunea cu înmulţirea celor 5 pâini şi doi peşti, Hristos arată, pentru prima dată în activitatea Sa pământească, faptul că El a venit să sature nu 7 miliarde, ci mulţimi infinite, care se vor succede până la sfârşitul veacurilor, din pâinea euharistică creând „universul euharistic“.

Să intrăm în miezul problematicii. Mai întâi, textul Sfântului Matei este clar. Locul unde Hristos avea să ne prezinteuniversul euharistic „era pustiu” (versetul 15), deci nu era pe Valea fertilă a Iordanului sau a Lacului Tiberiadei, care este înconjurat de o vegetaţie luxuriantă. Nu, El alege „pustiul”, pentru că acesta conţine vidul existenţial, ariditatea unei fiinţări întru absenţa lui Dumnezeu. De altfel, pustiul este locul predilect al meditaţiilor hristice, însă, de data aceasta, vestea uciderii Înaintemergătorului adusă de apostoli Îl determină ca, împreună cu ei, să Se retragă spre un loc pustiu, dincolo de Marea Galileii, aproape de cetatea Betsaidei.

Mântuitorul a atras mulţimile în pustiu, le-a vorbit până seara şi le-a tămăduit bolnavii, adică S-a preocupat de problemele lor sufleteşti, întărindu-i în credinţă, dându-le speranţă, arătându-le incomensurabila Sa dragoste: „Şi ieşind, a văzut mulţime mare şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor” (Mt. 14, 14), „erau ca nişte oi fără păstor şi I S-a făcut milă de ei” (Mc. 6, ); „le vorbea despre împărăţia lui Dumnezeu, iar pe cei care aveau trebuinţă de vindecare, îi făcea sănătoşi”(Lc. 9, 11).

Programul social al Bisericii

Şi făcându-se seară, ucenicii s-au apropiat de El zicându-I: Dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare” (Mt. 14, 15). La aceste vorbe, Iisus, văzând că apostolii nu realizează sensul duhovnicesc al cuvintelor Sale şi al mesajului Său, puterea hrănitoare a cuvântului Său, în sens mistic, (mai devreme, tot în pustiu, ispitit fiind, a răspuns: nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu), le răspunde: „N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce!” (Mt. 14, 16). De ce oare spune Hristos aceasta? Oare nu ştia El că locul este pustiu şi că nimeni nu are de mâncare? Evanghelistul Ioan spune chiar că Iisus întreabă retoric pe Filip, care era din Betsaida, (In. 12,21) „de unde vom cumpăra pâine, ca să mănânce aceştia?”, iar Filip face un calcul aritmetic, zicând: „Dacă s-ar cumpăra pâine de 200 de dinari, nu ar fi suficient!”(Ioan 6,7).

Hristos le spune aceste vorbe pentru că doreşte să fixeze şi programul social al Bisericii. Acest „daţi-le voi să mănânce” este important pentru veacurile creştine până la sfârşitul lor, dar nu e primordial. Menirea Bisericii este în mod principal de a călăuzi lumea spre Împărăţia lui Dumnezeu, unde nimeni nu se însoară, nici se mărită, nimeni nu mai mănâncă din mâncarea biologică, ci doar din cea teologică şi se împărtăşeşte din festinul euharistic, unde Se jertfeşte Însuşi „Mirele Bisericii”, Care se consumă şi nu se epuizează niciodată. Deci scopul principal al Bisericii este ceea ce a făcut Hristos: să înveţe, să sfinţească şi să conducă pe credincioşi către această Împărăţie. Şi acestea toate se împlinesc şi sunt încununate prin Sfânta Euharistie. Dar Hristos cunoştea inimile oamenilor care sunt înclinate spre rău; cunoştea şi faptul că omul uită de Dumnezeu; cunoştea şi faptul că unii creştini vor ajunge să confunde cele ale Cezarului cu cele ale lui Dumnezeu; ştia că avariţia nu va fi abolită şi că minunile cu înmulţirea biologică a pâinii nu vor fi sesizate de oameni. De aceea angajează instituţia Sa divino-umană şi la factorul social-filantropic. Altfel spus, Biserica, fie că face ea, dacă are cu ce, fie că determină pe cei cărora „le rodeşte ţarina din belşug” să dea de mâncare celor lipsiţi şi defavorizaţi, trebuie să facă şi filantropie.

Foamea de îndumnezeire

            Urmărind mai departe firul Evangheliei, vedem că accentul nu cade pe acest aspect, că tocmai după această poruncă vine esenţialul. Pe fondul dialogului de surzi, Hristos deschide Universul Său: Apostolul Andrei prezintă pe un copil care avea cinci pâini de orz şi doi peşti pe care Hristos porunceşte să le aducă la El (In. 6, 9). De ce dar cinci pâini şi de ce doi peşti? Simbolistica acestor numere a fost evaluată de hermeneuţii biblici, astfel încât numărul pâinilor trimitea inevitabil la cele cinci simţuri cu care a fost învestită fiinţa umană şi care prin hrană duhovnicească trebuie să se spiritualizeze, având ca fundament adevărul exprimat de ideograma grecească. Pe de altă parte, minunea aceasta poate fi încadrată într-un tablou euharistic în care Hristos oferă umanităţii Trupul Său care dă viaţă şi care potoleşte foamea fiinţială de îndumnezeire a unei lumi ce îşi aştepta Păstorul. Proscomidia se oficiază din materia tainei: cinci prescuri, una principală, din care preotul slujitor scoate Sfântul Agneţ ce se va preface în Însuşi Trupul Mântuitorului Iisus Hristos. Această prescură simbolizează pe Fecioara Maria - Născătoarea. Cei doi peşti simbolizează cele două firi pe care Iisus le are - dumnezeiască şi omenească - şi trimit, pe de o parte, la comuniunea celor două firi în persoana Domnului Iisus, iar pe de alta, la comuniunea dintre Dumnezeu şi om. IXTYS, în limba greacă, înseamnă Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul şi nu este altceva decât sămânţa ce ascunde în ea adevărul care, mărturisit, aduce după sine câştigarea vieţii veşnice: „aceasta este Viaţa veşnică: să te cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu” (In. 17, 3). Ofrandele aparţin unui copil, adică unei fiinţe curate, inocente, nevinovate. Nu întâmplător copilul este luat de Dumnezeu ca model de curăţie şi icoană a împărăţiei Sale: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt. 18, 3). În altă parte, Hristos zice: Dacă aduci darul tău la altar şi eşti certat cu fratele tău, mergi, împacă-te cu pârâşul tău şi apoi vină şi oferă darul tău altarului (cf. Mt. 5, 23-24). Aşadar, nimic necurat nu intră în Împărăţia lui Dumnezeu. Din pregătirea Liturghiei Euharistice, adică a înmulţirii celor cinci pâini şi doi peşti, Hristos ne învaţă că la cina Sa nu trebuie să participăm oricum.  Amintiţi-vă de cel ce nu avea haină de nuntă. A fost scos afară de la banchetul euharistic al Fiului de împărat. Tocmai de aceea, în tradiţia Bisericii, cel ce pregăteşte ofrandele pentru liturghie trebuie să fie curat trupeşte şi sufleteşte. Prin parohii, de regulă, prescurile sunt pregătite de o văduvă evlavioasă sau de o familie a cărei viaţă este conformă cu morala şi Evanghelia lui Hristos.

            După această pregătire prealabilă, pentru că locul era pustiu şi ceasul târziu, Hristos a poruncit apostolilor să aşeze mulţimile pe iarbă, în grupuri separate, de câte 100 şi de câte 50 de persoane. Aceasta înseamnă că Hristos euharistic este acelaşi în fiecare comunitate care împărtăşeşte aceeaşi credinţă şi trăieşte după poruncile Lui: uniţi în unicul Dumnezeu prin credinţă şi fapte bune. În felul acesta, pustiul Betsaidei a devenit un sfânt disc pe care miridele umane aşteptau prefacerea, transubstanţierea şi integrarea lor în comuniunea cu Dumnezeu. Trupul lui Hristos oferit omului îl face pe acesta ca, la rândul său, să devină trup al lui Hristos ca Biserică neprihănită: „ale Tale dintru ale Tale”. Apoi, luând pâinile şi peştii, privind la cer, a binecuvântat şi frângând a dat ucenicilor, iar ucenicii mulţimilor (Mt. 14, 19).

Locul întâlnirii cu Dumnezeu

Urmărind cronologia faptelor Mântuitorului, gesturile Marelui Arhiereu, observăm că Acesta le face pentru prima dată în faţa ucenicilor şi a mulţimilor. Se va mai face întocmai la Cina cea de Taină şi la Emaus, înainte şi după Înviere. Tocmai din acestea deducem că, prin minunea aceasta, Hristos instituie „universul euharistic” în care ne întâlnim „cei curaţi cu inima” în Hristos Cel ce se aduce şi Cel ce este adus, Cel ce ne primeşte şi în acelaşi timp Cel ce se împarte şi niciodată nu se sfârşeşte. Preotul, după consumarea elementelor euharistice, după Epicleză, înainte de împărtăşirea sa şi a credincioşilor, adaugă în completare ce a zis la rugăciunea de la Heruvic: „Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte”. E tocmai ceea ce s-a petrecut la înmulţirea pâinilor: „au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline” (v. 20).

Iată ce miracol! De la liturghie trebuie să pleci sătul trupeşte şi sufleteşte, mai îndreptat la casa ta, mai bun, mai înţelept, mai curat, căci euharistic, trupul lui Hristos, foc fiind, arde spinii păcatelor; intră în alcătuirea mădularelor, în rărunchi, în inimă; curăţeşte sufletul; sfinţeşte gândurile şi oasele; numărul deplin al celor cinci simţuri îl luminează; pătrunde în fiinţa ta frica de Dumnezeu, care pururea acoperă şi păzeşte de tot lucrul pierzător de suflet; spală, îndreptează, înţelepţeşte şi luminează; arată locaş al Duhului; iar cel ce primeşte pe Hristos euharistic nu mai este sălaş păcatului, ci templu al Duhului Sfânt.

Mai apare, însă, o aşa-zisă antilogie, un paradox. La început se spunea că locul era pustiu, iar acum, în timpul Liturghiei, Hristos porunceşte mulţimilor „să stea pe iarbă”. Deci pustiul, fără nimic, piatră arsă, fără nicio urmă de viaţă, apare acum ca o peluză. Este ceea ce s-a petrecut oarecând în pustiu, pe vremea lui Moise. La rugăciunea şi credinţa lui Moise, apa a izvorât din piatră seacă atunci când mai marele poporului a lovit aceasta cu toiagul, iar mana a căzut din cer, din care au băut şi s-au săturat. Aşa şi aici s-a petrecut ceea ce psalmistul a prezis de multă vreme: „Prefăcut-a râurile în pământ pustiu, izvoarele de apă în pământ însetat. Şi pământul cel roditor în pământ sărat din pricina celor ce locuiesc pe el. Prefăcut-a pustiul în iezer de apa, iar pământul cel fără de apă în izvoare de ape; şi a aşezat acolo pe cei flămânzi şi au zidit cetate de locuit” (Psalm 106, 33-36). Aşadar, credinţa, spune Hristos, mută munţii din loc, și transformă pustiul în grădina Maicii Domnului. Adică locul unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie se transformă în oază spirituală, loc de întâlnire cu Dumnezeu, rai plin de flori şi verdeaţă, pentru ca întâlnirea cu El să fie cât mai agreabilă şi cât mai confortabilă.

Pâinea euharistică nu se dă de oricine şi oricui

            Important este şi că după Împărtăşanie s-au adunat douăsprezece coşuri pline cu firimituri. Deci nu altcineva, ci apostolii care au primit din mâna lui Hristos pâinea, tot ei au adunat şi firimiturile; n-au lăsat pe alţii şi nu le-au lăsat la păsările cerului. Aceste cuvinte sunt pline de sens. Mai întâi, Hristos împarte pâinea euharistică, după ce o binecuvintează, apostolilor, nu altora, nu femeilor, care erau din abundenţă acolo, care ar fi fost mai grijulii, mai îndemânatice. Dar nu era o mană ca oricare. Pâinea euharistică se împarte de către cei consacraţi, cu mandat şi învestitură speciale în Biserică. La Cina cea de taină nu era nicio femeie; la Emaus de asemenea. Ceea ce înseamnă că numai cei aleşi, apostolii şi după ei episcopii şi preoţii, au acest mandat să fie miniştri ai tainelor lui Dumnezeu, prin hirotonie. Fiecare preot, după hirotonie, în aceeaşi Liturghie, până la împărtăşanie, după Epicleză, este chemat de către ierarhul care l-a hirotonit, pentru a-i oferi, pe un taler special, Trupul lui Hristos, zicându-i: „primeşte odorul acesta şi-l păstrează până la a doua venire a lui Hristos, Care din mâinile tale îl va cere”. Deci, apostolii primesc din mâna Arhiereului veşnic pâinea euharistică şi aceasta este împărţită celor din „comunităţile” aşezate pe iarbă. Şi acum, dacă este o bună organizare, la o liturghie, din cinci pâini poţi să împărtăşeşti tot atâţia oameni ca în pustia aceea! De aceea, la început ziceam că nu trebuie să confundăm pâinea de toate zilele, înmulţită copios de Hristos pentru toţi oamenii pământului, cu pâinea euharistică, care nu se dă de oricine şi oricui.

Cei ce s-au împărtăşit din pâinea oferită de Hristos mai întâi au primit cuvântul, s-au curăţit prin spovedanie. Căci, zice Evanghelia, „a vindecat pe toţi bolnavii lor”, adică cei ce erau acolo şi erau şi păcătoşi care au fost invitaţi, pentru că şi Iisus, spune Evanghelia, asemenea lui Ioan, boteza (cf. Ioan 3, 22). Tot ce s-a petrecut în pustiu nu a fost altceva decât o pregătire spirituală pentru masa euharistică de la finalul zilei, un mod pedagogic de a-i face pe cei prezenţi să înţeleagă faptul că Hristos Cel ce le vorbeşte şi le vindecă neputinţele acum va fi cu ei „în toate zilele”, după Rusalii şi până la sfârşitul veacurilor, în forma pâinii celei adevărate, care dă viaţă. E cel mai evident mod de a transmite realitatea prezenţei Sale liturgice în viaţa cotidiană a „celor unşi”, creştinilor, care se vor întâlni cu Hristos în vinul ce este Sânge, în pâinea care este Trup, în peştele care este Hristos, în uleiul care este roada Duhului, în apa care este izvor ce curge spre viaţa veşnică. Ilie a înmulţit făina şi uleiul din care se făcea pâinea supravieţuirii în timp de foamete, ca o prefigurare a elementelor euharistice care sunt „medicamentul nemuririi”, deoarece într-o perioadă în care cerul rodnic era închis din cauza închinării idoleşti, în acel pustiu al absenţei, Dumnezeu era prezent tocmai în gestul şi în elementele folosite de prooroc. Hristos în pustiu vindecă pe toţi cei bolnavi după ce, aşa cum proceda de obicei, le iertase păcatele, apoi îi împărtăşeşte cu cuvântul, pentru ca, în cele din urmă, să li se ofere ca hrană euharistică. Însuşi canonul gestual folosit de Hristos la înmulţirea pâinilor (luând pâinile şi peştii, privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor) se regăsește la momentul solemn al Cinei: „luând pâinea, binecuvântând, a frânt şi a dat ucenicilor”, amănunt ce subliniază acelaşi caracter, iar aceasta cu atât mai mult cu cât Evanghelia Sfântului Ioan ne spune că acest eveniment al înmulţirii s-a petrecut aproape de paştile evreilor (In. 6,4), ce va deveni Paştile pe care cu dor va dori să-l mănânce împreună cu ucenicii Săi.

            Cât priveşte rămăşiţele adunate de cei ce au împărtăşit credincioşii, acesta este un lucru tot atât de însemnat ca şi părticica pe care au dat-o spre hrana euharistică. Poate cineva cunoaşte, mă refer la credincioşi, a observat ce face preotul după ce s-a împărtăşit pe sine şi pe credincioşi din Trupul lui Hristos. Cu grijă, ajutat de un burete liturgic, adună şi cea mai mică părticică ce a căzut pe Sfântul Antimis, pentru a o pune în Sfântul Potir. Preotul liturgist ştie că Hristos este prezent integral în fiecare părticică, firimitură, indiferent de mărimea ei. Acestea nu trebuie să se piardă, nici să se arunce, căci este mare greşeală. Este tocmai ceea ce au făcut apostolii după distribuirea părticelelor euharistice: adună fiecare din „comunitatea” sa firimiturile, pentru ca acestea să nu se piardă, ci să fie consumate cu evlavie până la cea din urmă. Gestul lor aminteşte de grija pe care evreii o aveau faţă de rămăşiţele mesei pascale, însă de data aceasta, apostolii nu le ard, deoarece ele sunt mărturia unei jertfe nesângeroase, a unui nou legământ al iubirii milostive, ce au puterea de a trece „de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer” pe cei ce le consumă. Grija apostolilor faţă de rămăşiţele ospăţului mesianic ne face să înţelegem realitatea prezenţei hristice în cea mai mică părticică euharistică şi ne duce cu gândul la Sfintele păstrate în chivotul de pe Sfânta Masă şi administrate pruncilor şi bolnavilor de către preoţi în împrejurările cele mai delicate ale vieţii. Asemenea firimiturilor din pustiu, care nu au fost lăsate păsărilor cerului sau altor vieţuitoare, pentru că acestea nu au conştiinţă de sine, ele nu se pot împărtăşi cu Hristos, nu au suflet, ci doar viaţă, fiecare după felul lor, aceste Sfinte sunt păstrate şi administrate încă de la începutul vieţii spirituale.

Pe de altă parte, pe câmpurile care rodesc hrana de toate zilele, am văzut că Hristos porunceşte să se lase şi pentru păsările cerului rămăşiţe, pentru ca acestea să aibă hrană la bună vreme. Aceste firimituri ne duc cu mintea la femeia cananeiancă, ce mijlocea vindecarea fiicei ei, și la cuvintele Mântuitorului Care i-a zis: „nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor”, ea a răspuns: „da, Doamne, dar şi câinii mănâncă de la masa stăpânilor lor” (Mt 15, 26-27). Cu alte cuvinte, la masa Împărăţiei nu este chemat doar poporul ales, ci şi „alte oi” din alt staul, alte neamuri care înaintea celor aleşi vor intra în Împărăţie, împărtăşindu-se din firimiturile euharistice ce poartă în ele pe Hristos la fel de întreg, pentru că darul mântuirii este oferit tuturor. Evanghelistul Ioan ne oferă câteva amănunte foarte preţioase în sprijinul afirmaţiilor noastre şi anume faptul că Mântuitorul a spus apostolilor: „adunaţi fărâmiturile ce au rămas, ca să nu se piardă ceva” (In. 6, 12), iar puţin mai înainte, spune că această minune s-a petrecut cu puţin timp înainte de Paştile iudeilor, deci am putea spune că ceea ce s-a petrecut în pustiu a fost o masă euharistică. La Paştile iudeilor, masa pascală presupunea consumarea integrală a mielului, iar rămăşiţele trebuiau arse tocmai pentru a nu se pângări ceva din conţinutul ei.

Hristos, Pâinea cea vie

            Cheia înţelesurilor euharistice ale înmulţirii pâinilor şi peştilor ne-o oferă Ioan Evanghelistul. În capitolul 6, după această minune, Iisus se retrage singur în munte „cunoscând că voiau să-L facă rege”, iar ucenicii au plecat cu corabia în Capernaum. A doua zi, mulţimile îl găsesc în sinagoga din Capernaum, iar Domnul le reproşează faptul că acest interes al lor este unul pur omenesc: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat” (In, 6,26). Următorul verset le schimbă perspectiva căutării lor şi a substanţei mâncării de care aveau, de fapt, nevoie: „lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică”. (In. 6, 27). Mai mult decât mana pe care Dumnezeu, prin mijlocirea lui Moise, a dat-o părinţilor lor în pustiu pentru nevoile trupului, Hristos este „pâinea cea adevărată”, „pâinea cea vie care s-a coborât din cer şi care dă viaţă lumii, iar cel ce va mânca din pâinea aceasta nu va mai flămânzi niciodată” (In. 6, 35). Apoi le vorbeşte deschis aceloraşi oameni pe care îi săturase în pustiu cu o zi înainte: „Eu sunt pâinea vieţii... cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (In. 6, 51). Acum este momentul în care Mântuitorul dezleagă înţelesul euharistic al minunii din pustiu. Sfântul Ioan evaluează acest moment în cap. 6, subliniind în mod explicit paralelismul între Hristos şi Pâinea cea vie, mutând rostirea cuvintelor de instituire a tainei Sfintei Împărtăşanii de la Cina cea de taină, în acest context, astfel încât, pentru noaptea cinei oferă un spaţiu generos doar smereniei (spălarea picioarelor) şi iubirii, care să constituie noua lege şi noul testament al creştinătăţii: „cel ce mănâncă Trupul meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică... cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el”(In. 6, 54-56).

De aceea, în concluzie, trebuie să spunem că mesajul lui Hristos ce reiese din acest episod biblic al înmulţirii pâinilor este imaginea liturghiei primare din lume. Credincioşii care vor gusta din această hrană „se satură” din prezenţa lui Dumnezeu şi se adapă din apa vie care-i ajută să nu mai înseteze niciodată. Să ne străduim să vedem lucrurile în profunzimea lor! Amin. (fragment din volumul Biserica și transfigurarea timpului, Înaltpreasfinţitul Ioachim, Editura Filocalia, 2014)


STIRI PE EMAIL


CALENDAR SINAXAR
 
©2016 Protoieria Moineşti - judeţul Bacău. Toate drepturile rezervate.
Web design Bacau si optimizare site - SANNET®.